Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Istorie Literară:
Vă place Ionel Teodoreanu? de Ioan Stanomir


Vă place Ionel Teodoreanu? Răspunsul bunicilor noştri ar fi fost unul previzibil. În aceeaşi măsură ca şi Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu e integrabil unei paradigme a scriitorului de succes, consultarea bibliografiei sale probând până la ce punct prozatorul a fost capabil să-şi administreze propriul său succes editorial, continuând, în ciuda reticenţelor criticii, să producă o serie de texte cu ecou în rândurile publicului, fidel unei poetici autohtone a best-seller-ului.

Destinul însuşi al lui Ionel Teodoreanu, până în momentul cenzurii postbelice, poate fi el însuşi citit ca un roman de succes - aparţinând unei, azi, extincte "noblesse de robe" moldoveneşti, al treilea dintr-o dinastie venerabilă de jurişti, scriitorul acumulează o serie de reuşite spectaculoase. Romantismul se grefează pe o solidă ancorare în ordinea socială, "pseudoburghezul" Ionel Teodoreanu fiind unul dintre celebrii avocaţi ai epocii, în jurul căruia o mitologie se ţese, însoţind ascensiunea profesională. Fidelitatea faţă de opţiunea paternă trădează în egală măsură un complex al scriitorului autohton, asupra căruia Nicolae Iorga insista încă din 1890. Refuzul unei cariere exclusiv literare e semnul unei mefienţe faţă de "profesionism" în literatură: cultivată ca un "violon d'Ingres", vocaţia scrisului îl plasează pe Ionel Teodoreanu, ca pe mulţi alţii, în spaţiul unui diletantism strălucit. Legitimarea socială continuă să se realizeze prin practicarea unei "profesiuni onorabile".

Aminteam de impactul operei prozatorului. Volumul de debut, Uliţa copilăriei, apărut în 1923 la prestigioasa "Cultura Naţională", cunoaşte până în 1947 nu mai puţin de şapte ediţii. O cifră ce deconcertează pe cititorul contemporan, obişnuit cu parcimonia cu care editurile noastre tratează literatura română de azi. Infirmând scepticismul unora şi propria îndoială a scriitorilor, textele româneşti de succes deveneau o marfă vandabilă.

"Desuet" - iată cuvântul care revine cel mai frecvent în vocabularul oricărui cititor cultivat în momentul evocării cazului Ionel Teodoreanu. Ritmul insuportabil de lent pentru contemporanii internetului se aliază cu o aglomerare de metafore şi decorativism stilistic apărând redundante. Aerul vetust domină o literatură destinată unui public aflat astăzi, în cel mai fericit caz, la vârsta senectuţii.

Şi totuşi, literatura lui Ionel Teodoreanu se salvează în anumite sectoare, din acest purgatoriu al cărţilor invocate, dar niciodată citite. Aşa cum el însuşi se confesa, prozatorul e dominat de o propensiune metaforică, ceea ce s-ar putea traduce printr-un barochism în registru minor, un concettism de "belle époque" sedus de volutele calofile. Fascinant în spaţiul unor texte de mică întindere - e cazul celor din Uliţa copilăriei şi În casa bunicilor - el devine, aşa cum remarca Pompiliu Constantinescu, factorul ce minează stilistic şi compoziţional ambiţiile de romancier ale lui Ionel Teodoreanu. Manierismul sfârşeşte prin a acţiona ca un ecran lingvistic, relaţia cu cititorul fiind una extrem de dificilă.

Reţeta succesului lui Ionel Teodoreanu include o revalorizare a unui romantism rezidual, ca şi în cazul lui Cezar Petrescu. Nostalgia ordinii vechi, a lumii de dinaintea schimbărilor accelerate modelează sensibilitatea prozatorului. Soarele ce luminează copilăria personajelor sale e cel al vârstei de aur. Urmând taxonomia lovinesciană, Ionel Teodoreanu e incontestabil un "reacţionar": mercantilismul, disoluţia ordinii patriarhale sunt simptomele unei maladii a modernităţii.

Recitirea lui Ionel Teodoreanu implică apelul la texte de mică întindere, la fragmente din proiecte mai vaste. Volumul de debut propune, în definitiv, prin proza omonimă, o punere în abis a întregii literaturi ce va urma. Copilăria încetează să mai fie citită ca un accident biografic, pentru a se converti într-o categorie mitică. Lirismul hibridizează sintaxa textului, discursul se pulverizează în unităţi poematice. Ceva din miraculosul melancolic al lui Peter Pan de J.M. Barrie e recuperabil aici, după cum sensibilitatea pastorală, sesizată de Gh. Bogdan-Duică şi Nicolae Ciobanu, recognoscibilă în paginile din 1923, va trece în trilogia Medelenilor.

Rama mitică e prezentă în "literatura pentru copii" a lui Ionel Teodoreanu - începutul e plasat în coordonatele arcadicului, cosmosul e unul transparent, copilul e integrat unei familii mai largi, din rândurile căreia bunicii nu pot lipsi. "Neverlandul" scriitorului e spaţiul memoriei - amintirea salvează un fragment din realitatea colorată mitic. Arcadia lui Ionel Teodoreanu e aceea a unei străzi de oraş provincial, sau livada Medelenilor, spaţiul securizant al conacului adăpostind pe copii şi adolescenţi în marile vacanţe de vară, vacanţe întrevăzute ca ritual al recuperării unei fericiri originare.

Delicateţea e acompaniată de o deschidere către miniatural - uliţa devine prezenţa centrală a unui univers în care elementele au graţia fragilă a jucăriilor. Absenţa constrângerilor realismului face transparentă rama mitică: miniaturii pastorale îi urmează expulzarea din spaţiul protector: maturizarea, şcoala, şi finalmente războiul fiind semnele unei graduale instaurări a vârstei de fier. Casa bunicilor nu poate supravieţui unei ciclicităţi mitice. Melancolia finalului trimite către această conştiinţă a inevitabilităţii declinului - irumperea în ultima secvenţă a persoanei întâi plasează întreaga arhitectură textuală în armătura memoriei. Scrisul se legitimează, finalmente, ca modalitate de salvare a unui timp cristalizându-se în imagini. Tentativa lui Ionel Teodoreanu e de a descoperi echilibrul centrului pierdut: "Trecu vremea, trecu... şi într-o zi, eu cel sortit să fiu cel de pe urmă dintre copiii de odinioară, m-am pornit spre uliţa părăsită, să împărtăşim împreună spovedaniile unui timp trecut atât de scump nouă şi n-am găsit-o! O viaţă întreagă stătuse de veghe la poarta casei; acum nu mai era. Plecase după morminte. Şi-n locul ei era o altă uliţă, pe braţele căreia râdeau alţi copii."

Trilogia romanescă a Medelenilor rămâne o încercare, pe alocuri eşuată, de a da o consistenţă realistă, sau cel puţin aparenţele ei, unei intuiţii prezente deja în Uliţa copilăriei. Teritoriul construit de Ionel Teodoreanu nu are nimic din determinismul sumbru al spaţiului lui Faulkner - Yoknapatawpha sa e dominată de o graţie şi alegreţe vivaldiană. Conştiinţa sfârşitului imposibil de evitat nu elimină senzaţia de consistenţă muzicală a Medelenilor - deloc întâmplător, prima referinţă la Medeleni, cea din Vacanţa mare, trimite către persistenţa melodică a numelui moşiei.

Realismul nostalgic pe care Ionel Teodoreanu îl construieşte în trilogia sa caută să surprindă, la unul din nivelele textului, o tranziţie despre care romancierul însuşi amintea. Verdictul lui Mihai Ralea rămâne în mare măsură valabil - lumea Medelenilor (acea lume a marii burghezii rurale de peste Milcov) e marcată de un stigmat al declinului. Mai toţi criticii interbelici au remarcat dominanta nostalgic poematică a romanului - vocea auctorială nu-şi maschează parti pris-urile. Modernitatea capitalistă va sfârşi prin a ruina arhitectura Medelenilor, agentul disoluţiei fiind, deloc întâmplător, bancherul Bercale. Ceva din antipatia lui Duiliu Zamfirescu a trecut în paginile lui Ionel Teodoreanu - scriitorul român, funciarmente "reacţionar", plasează capitalistul în zona demonicului şi a grotescului. Ethosul sămănătorist se grefează pe stratul paseist.

Ceea ce Mihai Ralea a citit în cheie sociologică poate fi corelat cu dominantă arcadic-mitică. Prăbuşirea Medelenilor antrenează o dispariţie a micro-armoniei, a ordinii tradiţionale, în care ţăranii, pământul şi boierii sunt parte a unui univers armonic. Moldovenismul extrem de agresiv de mai târziu al lui Ionel Teodoreanu se nutreşte din reacţia defensivă a unei sensibilităţi incapabile să accepte trecerea vârstei de aur. Mecanismul compensator al memoriei se colorează resentimentar, Bucureştiul reunind atributele acelei modernităţi mediocre şi aptere împotriva căreia moldovenismul se legitimează polemic.

Mai mult decât un tip social, personajele Medelenilor sunt modelate de un cod comportamental a cărui logică interioară apare dificil de înţeles o dată cu trecerea timpului. Oblomovismul se aliază cu melancolia amoroasă şi cu delicateţea patriarhală. Cronotopul Medelenilor se articulează prin apelul constant la un spirit al locului - pulsiunile nostalgice ale prozatorului evocă ambiguitatea raportării la modernitate a lui Alecu Russo din Amintiri şi Studie Moldovană.

Ceea ce urmează după Hotarul nestatornic reflectă o progresivă dezvrăjire a lumii - universul încetează de a mai fi unul permeabil, istoria vârstei de fier domină. Romancierul însuşi e plasat într-un spaţiu ambiguu - ezitarea între autobiograficul camuflat şi ficţiune, naivităţile ce se acumulează minează proiectul romanesc. Multe dintre pasaje nu mai pot trezi decât cel mult un zâmbet condescendent - teribilismele amoroase ale lui Dan Deleanu apar, prin trecerea timpului, de-a dreptul inofensive. Patima teoretizărilor e de asemenea redundantă stilistic. Opţiunea auctorială e ea însăşi conformistă - deşi Ionel Teodoreanu îşi plasează biografemele în textul romanului, Dan Deleanu conservă psihologia omului de prisos a eroului romanului omonim al lui Vlahuţă. Feminitatea deviantă e drastic sancţionată (Ioana Pallă şi Adina Stephano), cea care triumfă fiind o feminitate domesticită, aceea a Monicăi. Senzaţionalul şi melodramaticul se infiltrează în intriga romanului - tenebrosul romantic al lui Vania Dumşa şi moartea Olguţei aparţin, cel puţin până la un punct, acestui registru.

Finalul din Între vânturi e marcat de cehovianism. Sfârşitul Medelenilor aminteşte de extincţia livezii de vişini. Bercale/ Lopahin maculează un teritoriu al inocenţei, şi ceea ce dispare e mai mult decât o simplă moşie. Memoria intervine pentru a echilibra o existenţă descentrată, paradisul pierdut fiind recuperabil doar prin amintire. Trilogia se încheie pe această notă nostalgică. Accidentul biografic are aparenţele unui cataclism. După aproape un secol, ciclul romanesc al lui Dinu Zarifopol închide un cerc.

Medelenismul rămâne indisociabil de moldovenism, în măsura în care generalizarea este operantă. Asumarea identităţii e acompaniată, în cazul altora, de o doar aparent inexplicabilă ură de sine. Respingerea stigmatului moldovenismului acţionează la Mircea Eliade ca un mecanism punând în mişcare o energie pe care spiritul locului o reprimă. Revenind în Memorii asupra textului din 1928, Împotriva Moldovei, Eliade îşi va nuanţa radicalitatea. Dincolo de teribilismul juvenil, anatomia polemică a moldovenităţii refuzate precipită o clarificare interioară. Moldovei sentimentale, încărcată de melancolie, i se opune un energetism al construcţiei şi problematizării. Severitatea verdictului, a cărui sentenţiozitate alunecă către ridicolul patetic, aparţine portretului generaţionist. Romanul adolescenţei scris de un adolescent, respectând canoanele autenticismului, a fost în cele din urmă scris. Despărţirea de medelenism era desăvârşită.

Vă place Ionel Teodoreanu? În ceea ce are mai durabil estetic, proza sa mi se pare a poseda un efect de cutie muzicală. Sunetul ce se naşte la deschiderea mecanismului e desuet, încântător şi graţios. Timpul supravieţuieşte concentrat în note muzicale. O lectură indiferentă poate anula farmecul discret al acestei "boîte à musique".