Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Vai, metisajul cultural este inevitabil de Nicolae Manolescu

Oconstat fără nici o plăcere, cu toate cele spuse de un mare intelectual francez şi unul dintre tot mai rarii convinşi, care reprezintă pentru mine sarea pământului, că o ţară fără literatură este o ţară moartă, Alain Finkielkraut.

Într-un interviu recent din „Le Point” din 8 decembrie, el vine, cu argumente puternice, în sprijinul ideii de identitate naţională, îndelung dezbătută în Franţa, dar nu numai, în ultima vreme. Ideea nu mă atrage, poate şi fiindcă este strâns (indisolubil?) legată de toate derivele naţionaliste, de dreapta sau de stânga, din secolul XX. Fascismul lui Hitler şi comunismul lui Ceauşescu mi-au făcut-o insuportabilă. Finkielkraut ştie, el, ce spune. După părerea lui, viciul trebuie căutat în faptul că imigrarea necontrolată nu a condus niciodată la o integrare a străinilor în ţara lor de adopţie. Cei mai mulţi au rămas fideli mentalităţilor şi valorilor din ţările lor de origine. Dovada? La primele alegeri libere, după căderea regimului lui Ben Ali, tunisienii din Franţa au votat în majoritate pentru islamiştii din Ennahda, deşi valorile acestora sunt contrare celor ale Franţei în care unii dintre votanţi trăiesc de multă vreme. Acelaşi lucru se poate susţine şi în cazul egiptenilor sau libienilor trăitori în Hexagon. Mi-am amintit eu însumi de şocul resimţit pe 11 septembrie 2001, când l-am văzut la televizor pe unul din şefii islamişti din Marea Britanie, care declara că atentatul era legitim, dat fiind că americanii sunt nişte materialişti incurabili, care au abandonat credinţa în valorile spiritului. Las la o parte că americanii sunt printre cele mai credincioase popoare din lume. Imamul la care mă refer ni se adresa prin intermediul internetului şi profita de toate facilităţile civilizaţiei occidentale, care sunt departe de a putea fi considerate doar materiale. Dacă spiritualitate înseamnă dogmă religioasă şi discriminare, atunci şansa existenţei oricărei societăţi normale, la nivelul tehnologiei actuale, se spulberă pe loc. După cum se ştie, nici politica Franţei de integrare, nici aceea a Angliei care a întreţinut multiculturalismul nu au dat rezultate. Finkielkraut are dreptate că teza la modă a diversităţii permite coabitarea în acelaşi spaţiu a mai multor identităţi (etnice, religioase, culturale şi altele), dar lipseşte de substaţă tocmai identitatea franceză. Îl citează pe Fustel de Coulanges: „Oamenii simt în adâncul inimii lor că aparţin aceluiaşi popor, când au în comun idei, interese, sentimente, amintiri şi speranţe, Iată ce înseamnă patria”.
Întrebat de ziaristul care îi ia interviul dacă nu cumva, vrând să ne onorăm datoria faţă de trecut, ne dovedim refractari faţă de prezent, Finkielkraut răspunde în cuvintele Simonei Weil: „Opoziţia între trecut şi viitor e absurdă. Viitorul nu ne oferă nimic în afară de ce îi oferim noi; dar, ca să oferim, trebuie să avem ce oferi, iar noi nu avem altă viaţă, altă sevă decât aceea a bogăţiilor moştenite din trecut şi digerate, asimilate, recreate de către noi înşine. Dintre toate nevoile sufletului nostru, nici una nu e mai vitală decât trecutul”. Răspunsul e splendid, dar ne lasă sur notre soif. Este absolut evident că prezentul în care trăim noi nu seamănă cu nici un altul, nici măcar cu primele secole ale creştinismului şi cu ultimele ale imperiului roman, când au avut loc cele mai mari răsturnări din istoria Europei. E vorba, mai întâi, de o populaţie mult mai numeroasă şi mai diversă, ceea ce complică până la inextricabil lucrurile. E vorba, apoi, de o societate mult mai reglementată şi, implicit, restricţionată decât oricare alta. În fine, uniformizarea economică, rapiditatea cu care circulă informaţia, impactul mutual al politicilor de tot felul, pe scurt, timpul real în care trăieşte astăzi planeta noastră, de la nordul extrem la sudul extrem şi de la soare răsare la soare apune, ne îndrumă irevocabil spre o societate globală şi spre un metisaj inevitabil. Cum poate fi, în aceste condiţii, prezervată identitatea naţională? Prin cultură, pretind optimiştii. Dar deja, în accepţia largă a termenului de cultură, globalizarea şi-a produs efectele: ne îmbrăcăm, mâncăm etc. aproape la fel. Diferenţele încep să fie resimţite ca folclorice. Au oarecare importanţă doar pentru curiozitatea unora sau altora. Precum bucătăria mexicană, pentru europeni, sau Căluşul şi Doina românească pentru asiatici, aflate, toate, pe lista Patrimoniului Imaterial UNESCO. Şi oare mai putem conta pe specificul culturilor noastre? Deja cea ce numim cultură de masă sau de consum a devenit un bun mondial. Ne rămâne cultura de elită, pe care o blestemă atâţia tineri în zilele noastre. Va rezista ea metisajului şi până când? Vă rog să citiţi cu atenţie următoarea statistică: à la rentrée din toamna lui 2011 în Franţa, 70% din romanele tipărite erau traduceri din americană. Nu m-aş mira să aflu că la Gaudeamus traducerile au depăşit originalele. Acesta e spiritul vremii.
Vai, metisajul cultural este inevitabil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara