Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Valea Jiului, altfel de Gabriel Coşoveanu

Asociată rugozităţii minereşti, Valea Jiului, într-o ierarhizare rapidă a locurilor atractive făcută de mentalul colectiv, nu-şi găseşte un loc fruntaş. Dimpotrivă. Sufocată în halda de steril a prejudecăţ ilor despre umanitatea întunecată care iese din subsol cu negrul presimţirilor urâte, reprezentarea acestui areal plin de dureri înăbuşite s-a „îmbogăţit“ şi cu imaginea ortacilor spărgând capete de intelectuali în Bucureştiul spasmodicilor ani ‘90. Întrebarea ar fi: se pot sublima aceste aspecte grele de balast istoric?

Judecând după dialogul purtat de Comitetul director al Uniunii Scriitorilor din România şi elita Văii se pare că răspunsul este pozitiv. A fost o întâlnire în premieră, la asemenea nivel şi la o astfel de anvergură, dorită de entuziastul şi infatigabilul Costel Avram, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara, culminând cu decernarea titlului de „Cetăţean de onoare al municipiului Petroşani” lui Nicolae Manolescu. Gestul însemna, pe de o parte, recunoaşterea unei staturi culturale şi a unei instanţe, iar pe de alta, venea să confirme că nu a fost o întâmplare că, sub sigla Partidului Alianţei Civice, a fost ales, şi nu doar o dată, Carol Shreter ca primar al urbei. Parcul oraşului îi poartă, de altfel, numele. A fost o extrem de densă zi de 19 aprilie, cu margini ai zice flotante, în care au încăput multe. În prima parte, şedinţa Comitetului director, cu puncte destule, centrate pe starea Uniunii şi portanţa ei financiară pe viitor. Atmosferă sobră, cu figuri preocupate, aşa cum îi şade bine scriitorului lucid, obişnuit cu responsabilităţ i. Iar membrii Comitetului sunt cu toţii şefi de filiale sau redactori de reviste importante.
Apoi, de la Hotelul Rusu, care ne-a lăsat să îi apreciem şi deschiderea spre Parâng şi Retezat, prin spargerea norilor (care, cu o seară înainte, plângeau bacovian, limitând raza vizuală la cei câţiva ponei blazaţi de pe terasă) s-a produs întâlnirea cu iubitorii de literatură din Valea Jiului, într-o neîncăpătoare, deşi generoasă ca spaţiu, sală de festivităţi a „Clubului copiilor şi elevilor” din Petrila. După momentul solemn în care primarul Petroşaniului, Tiberiu Iacob-Ridzi, l-a învestit pe Nicolae Manolescu, uşor emoţionat, cu preţiosul titlu, participanţii, oficialităţi, dar şi mulţi tineri, au putut gusta eşantioane lirice produse de poeţii invitaţi, dar şi o seamă de evocări şi impresii legate de Vale. Preşedintele USR însuşi a dat tonul, amintind, între altele, de traseul aventuros al romanului lui Augustin Buzura, Drumul cenuşii, sau de întâlnirea cu regretatul Shreter. Transformat, firesc, din laureat în moderator, i-a chemat, rând pe rând, să vorbească despre Vale şi să citească din literatura lor pe Gabriel Chifu, Nicolae Prelipceanu, Horia Gârbea, Irina Horea, Nicolae Oprea, Adrian Popescu, Corneliu Antoniu, Cassian Maria Spiridon, Szilaghi Istvan, Mircea Stâncel, Gabriel Coşoveanu, Aurel Pantea şi Ioan Radu Văcărescu. Cel care a dirijat, organizatoric, simpozionul de la Petrila a fost profesorul Mihai Barbu, care a şi ţinut să-i dea genericul Valea. Chipul angelic, ca o modalitate de a spune că există şi altceva în afară de asprime, violenţă mocnită şi un trai periculos. Nicolae Manolescu a insistat să remarce problema reală, care incumbă o retorică a identităţii: „Intrarea mea într-o mină a fost o experienţă traumatizantă, pentru că mi-am dat seama ce înseamnă să munceşti la 50 de grade, să dai cu ciocanul în malul de cărbune şi să vii din zece în zece minute la gura de oxigen, şi asta timp de câteva ore. Absolut înspăimântătoare muncă şi, n-aş vrea să fiu interpretat greşit, dar, dacă ăsta-i preţul, poate că-i mai bine că se renunţă la minerit. Ştiu că oamenii au mândria profesiei lor, dar dacă în secolul XXI astea sunt condiţiile în minele din Valea Jiului, atunci mai bine nu”. Şi a venit şi cu propunerea de schimbare a planurilor: se poate urca din subteran pe munte, exploatându-se uriaşul potenţial turistic al zonei, de unde ar putea rezulta o vita nova pentru nişte oameni care s-au rezumat, de generaţii, să considere cuvântul prosperitate de ordinul utopiei. Nu ar fi fost nevoie, anterior, de folosirea expresiei latine, dar succesiunea evenimentelor o justifică: tuturor celor prezenţi li s-a înmânat, chiar de către propunătorul „reformării” Văii, câte o diplomă pregătită ca surpriză de primitoarele noastre gazde, prin care se conferea titlul de Cetăţean de Onoare al Arcadiei. Întemeierea epistemologică a scenariului cultural era dublu articulată, prin Goethe invocând Weimar-ul şi prin cel mai bătrân vagonetar de la mina Petrila care se numea Ion Dezideriu Sîrbu, cel care-şi definea astfel spaţiul natal: „Câţiva prieteni, un orăşel, un teatru, mese opulente şi nesfârşite discuţii despre Artă, Filosofie, Ştiinţe. Nici o urmă de naţionalism, intoleranţă religioasă sau rasială. Nici o urmă de urât sau frică de ceva. Nici un fel de moarte, Arcadia”.
Drept care, la ceas de seară, am mers şi la casa lui Sîrbu, amenajată cu gust şi crunt umor redevabil ceauşismului, unde am fost întâmpinaţ i cu aceeaşi cordialitate şi unde Ion Barbu ne-a proiectat filme asamblate de el în jurul personalităţii fostului miner şi al scriitorilor. Cu asemenea bagaj consistent de impresii, evident că discuţiile au continuat până târziu, dar nu excesiv, întrucât următoarea zi, de 20 aprilie, urma să ne încadrăm într-un program destul de strâns, dar care să permită şi reculegerea la Biserica din Densuş, cea mai veche din ţară (prilej cu care primarul localităţii, împreună cu un batrân preot ne-au arătat, pe îndelete, elementele romane, din apeducte şi temple, încastrate în structura edificiului, absolut unic în plan arhitectonic), dar şi la Mână stirea Sfânta Treime din Prislop. După care Comitetul a făcut un binemeritat popas la Haţeg, prielnic spre a admira munţii eliberaţi acum, în sfârşit, de ceţuri, şi de a simţi, încă o dată, ce înseamnă ospitalitate în rândul hunedorenilor. Costel Avram, genul afabil şi diplomat din fire, propulsorul acestei joncţiuni între mitologia autohtonă a cărbunelui şi spiritul chemat s-o rediscute, nici măcar nu este băştinaş, fiind născut în Bucovina, cu mama originară din Verşeni, unde a copilărit Sadoveanu. Dar el explică astfel proiectul său de coagulare a atâtor energii scriitoriceşti: „Latinii aveau o vorbă: scrisul rămâne. Am mizat şi eu pe acest lucru. Când am considerat că pot să întorc ceva Văii Jiului – locul în care m-am format profesional, sportiv, uman şi politic – ceva din tot ceea ce mi-a oferit ea de-a lungul timpului, am zis că trebuie s-o fac cu inima deschisă. Indiferent de efort şi indiferent de costuri. Mi-am zis că, aşa cum Valea m-a schimbat în bine, la fel trebuie să fac şi eu pentru ameliorarea imaginii ei şifonate”.
Nu ştim sigur dacă se poate valida perechea antinomică şifonatangelic, dar putem cădea de acord că buna orientare a politicienilor spre ce are naţia mai consistent – or, cultura e o chestiune de cursă lungă, adică de consecvenţă – îi diferenţiază pe edili. Dacă amfitrionii noştri şi-au propus ca obiectiv – cum au şi declarat-o, de fapt – să îi convingă pe literaţi să revină, cu plăcere, în Valea Jiului, atunci pot să conteze pe faptul că nu s-au străduit în zadar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara