Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Valori suverane de Sorin Lavric

Gheorghe Ceauşu, Pe drumul gândirii axiologice, Editura Paideia, Bucureşti, 2014, 426 pag.

Cînd dintr-un curs universitar faci o carte de filosofie, riscul ca rutina didactică să apese asupra conţinutului, împrumutîndu- i o tentă scorţoasă de prelegere seacă, e mare.

E cazul volumului Pe drumul gândirii axiologice, la origine un curs menit studenţilor de la UNATC, ale cărui teme ţin de filonul clasic al teoriei valorilor: gînditori, şcoli, distincţii terminologice, probleme (natura valorilor, criteriul lor, bunuri şi norme, deosebirea dintre valorizare şi valorificare, interdicţii şi ierarhii etc.). Cum în literă capitolele sînt inerte, aidoma unor scheme rigide cărora le lipseşte uşurinţa retorică, atenţia cititorului se apleacă asupra informaţiei goale, despuiate de farafastîcul stilului. Categorisirea stilului drept farafastîc nu trebuie înţeleasă peiorativ: stilul nu e ifos snob de care ne-am putea lepăda din ambiţia de a vorbi clar, de aceea nu e nimic depreciativ în nuanţa pitorească a termenului. Farafastîcul e condiţia expresiei alese, e fermentul fără de care faconda se stinge pînă la anularea peristalticii lexicale. Şi, unde nu e peristaltică, textul încremeneşte în efigia unor paragrafe a căror singură trăsătură e pletora de cunoştinţe pe care le predai în aulă. Iată senzaţia dominantă pe care ţi-o lasă volumul lui Gheorghe Ceauşu: o informaţie brută prinsă într-o tematică universitară, impecabilă sub unghiul conţinutului şi placidă sub unghiul formei. Judecat după cum scrie, pe Gheorghe Ceauşu îl pot aşeza în siajul lui Tudor Vianu sau Mircea Florian, doi didactici care nu au excelat vreodată în privinţa stilului. Amîndoi au scris sobru, dar tern, fără tresăriri de orgoliu expresiv. Din aceeaşi categorie face parte profesorul universitar Gheorghe Ceauşu: teorii savante fără farafastîc de stil.

Şi totuşi, sunt cîteva locuri unde, ieşind din convenţia de lespede pedagogică, Gheorghe Ceauşu capătă vioiciune polemică. E vorba de capitolele cuprinzînd critica epocii actuale. Se înţelege, o critică făcută din unghiul estetului căutînd repere pe seama cărora să poată ridica ierarhii. E ca şi cum, după ce a înfăţişat teoria valorilor, profesorul o aplică asupra realităţii, urmarea fiind o dezamăgire lucie: trăim într-un pustiu axiologic în care ierarhiile s-au aplatizat pînă la dispariţie. Verdictul e cu precădere pesimist „În entertainment, show, festivism, imitarea fostei arte autentice, sînt tot atîtea semne ale amurgului marii arte şi al autonomiei estetice. ş…ţ Dominanta vieţii sociospirituale este confuzia provenită din aceea că forţa de coeziune a valorilor tari s-a diminuat şi odată cu aceasta le-a fost veştejit nimbul de strălucire. Într-un cuvînt, o lume plată, fără relief, fărîmiţată.“ (p. 33)

Cum o îmbunătăţire a situaţiei e anevoie de întrevăzut, critica cade în gol, asemenea unui remediu prea slab pentru o boală atît de înveterată. Ierarhiile se netezesc şi odată cu ele şi noi, ca într-o contagiune fără leac.

Sunt două idei ce mi-au atras atenţia în volum. Prima e legată de viziunea lui Heinrich Rickert (1863- 1936), un reprezentant al Şcolii de Estetică din Baden. Ce frapează e discrepanţa dintre modul obişnuit de a concepe valorile şi opinia neamţului asupra lor. De obicei privim valorile ca pe nişte calităţi dependente de noi: omul le instituie, tot el le desfiinţează, iar de capriciul lui le atîrnă soarta. Fără om, valorile nu ar exista, căci omul e măsura a toate. La Rickert dimpotrivă, valorile îşi trag vigoarea dintr-un plan aflat deasupra omului şi independent de el. E vorba de o autonomie ce descinde din noţiunea de valabilitate. Valorile nu există, ele sînt valabile şi atît. Felul de a fi al valorilor stă în condiţia de a fi valabile. Nu le pot arăta cu degetul, fiindcă nu sunt concrete, dar le resimt prezenţa prin atracţia pe care o exercită asupra mea. Valoarea nu e bun de folosit şi nici unealtă de întrebuinţat. Ea e un nimb învăluind o operă într-un cîmp de valabilitate, cu remarca obligatorie că valabilitatea o precede. Nu valoarea îşi creează propria valabilitate, ci invers: valoarea este în măsura în care e valabilă, totul atîrnînd de această bizară Gültigkeit (valabilitate). Ne-o putem închipui ca o matrice a cărei tensiune nu provine din convenţii umane, ci dintro selecţie în timp a unor trăsături pe care istoria le-a consacrat prin nenumă rate verificări. Atîta vreme cît cîmpul de valabilitate o învăluie într-o convenţie protectoare, autonomia valorii e sigură, indiferent de mode. Adevărul, binele sau frumosul, ca să pomenesc clasicele valori, nu stau la cheremul omului, căci au un sens transcendent asupra căruia nu avem influenţă. Omul le poate cel mult altera pentru o vreme, dar în timp valorile se redresează în ciuda interdicţiilor de care pot avea parte. Matricea se reface în pofida deformă- rilor la care e supusă. Concluzie? Imaginea omului înţeles ca un demiurg orgolios schimbînd valorile după plac e postişă: modele sunt doar fluctuaţiile exterioare ale unui filon ce-şi păstrează intact miezul. Valorile sunt în sine, alcătuind un filon independent de om. Există o axiosferă (o sferă a valorilor) în care omul se simte ca un vizitator. Şi chiar dacă percepţia axiologică i se schimbă de-a lungul secolelor, valorile rămîn neschimbate, asemenea unor modele scutite de corupţie. Aşa cum legile naturii nu sînt creaţii umane, ci doar descoperiri, la fel valorile, departe de a fi plăsmuite, sunt cadrul de orientare ce-i dau omului sens. Ele ne ghidează pe noi, nu de-a-ndoaselea. Privilegiul valorii e de a fi suverană. Când spunem, de pildă, că frumuseţea va mîntui lumea, surprindem tocmai puterea de transfigurare a unei valori în faţa căreia omul nu poate face mare lucru: doar să o recunoască şi să o admire. La fel, cînd spun că o femeie e frumoasă, eu îi mut centrul fiinţei dintr-o ipostază reală într-una ideală, căci frumuseţea nu e un atribut real, un soi de etichetă pe care i-o pot lipi femeii după cum mă taie capul, ci frumuseţea decurge dintro corespondenţă ce leagă femeia de cîmpul ideal al proporţiilor frumoase. Proporţiile sunt valabile în sine şi nu se schimbă, de aceea de ele depinde impresia de frumuseţeţe pe care femeia o lasă. Schimbarea epocii nu schimbă proporţiile. Chiar cele mai trăznite mode ce-şi propun să acopere de deriziune modelul frumuseţii sfîrşesc prin a-l adeveri. Judecată prin prisma matricei frumoase, nici o caricatură vestimentară, literară sau muzicală nu poate rezista prea mult. La fel stau lucrurile cu adevărul şi binele. E nevoie de o mare prezumţie ţîfnoasă să crezi că adevă rul atîrnă de voinţa omului.

Se vede bine că o astfel de concep- ţie e cu totul în răspăr faţă de felul contemporan de a judeca valorile, unde premisa subînţeleasă e că omul face ierarhiile. Şi dacă totul e relativ la om, nu-i de mirare că pustiul valoric pe care Gheorghe Ceauşu îl deplînge creşte astăzi.

A doua idee este că valorile autentice nu sînt „fungibile”: nu pot fi înlocuite de altele. În materie de cultură, vicarul nu există, adică rolul vicariant al locţiitorului în stare să ia locul altuia dispare. O operă nu o poate înlătura pe alta. Cultura e un tărîm unde, dacă valoarea apare, ea nu poate fi dislocată. Poate fi obturată pentru o vreme, poate fi interzisă sau poate fi supusă unui boicot tacit, dar nu poate fi substituită cu o alta. Ceea ce e totuna cu a spune că valorile, acolo unde valabilitatea lor se înstăpîneşte, aduc condiţia de unicat.

Sec prin forma didactică, volumul place prin analiza unor distincţii ca cele de mai sus. Din acest motiv, tomul atrage prin cîtă filosofie e în el, dar te respinge prin cîtă de prozaică e retorica lui. E cazul teoriei înfăţişate fără farafastîc de stil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara