Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Vasalii limbii de Sorin Lavric

Suntem mai aserviți cuvintelor decît ne închipuim, dependența mergînd pînă la neputința de a ne orienta în absența lor. Tot ce ține de reperele vieții ne e dat prin ele, ba chiar bogăția de nuanțe ce dospește în mintea cuiva atîrnă de cît de pestriț îi e lexicul.
Indiferent ce înțelegem prin „frumos“, „sens“, „ideal“, „zeu“ sau „model“, ierarhiile minții noastre sunt prefigurate de ele. Dacă leam da la o parte ne-am pierde busola, și am ajunge dezmoșteniți, cu mintea golită de sigilii înțelegătoare. De aceea, cultura e o logosferă în care omul nu doar e subalternul limbii, dar pe deasupra nici măcar nu știe asta, pînă într-atît e de orbit de orgoliul de a se crede ființă suverană, a cărei rațiune poate orice. Suntem vasalii cuvintelor, iată principala nuanță cu care rămîi citind Creierul gramatical, volum polivalent în care Laura Carmen Cuțitaru trece în revistă nodurile acestei enigme perpetue: originea limbii, relația cu creierul, cu gîndirea, cu genele, cu informația, cu ideologia și tot așa. Cum autoarea e anglistă, conferențiar doctor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, unde predă fonetică și fonologie engleză, lexicologie și lingvistică americană, adică niște sisifice discipline de nișă de a căror îngustime cred că s-a săturat, o bănuiesc că, vrînd să scape de firida materiilor seci în care își exercită strictul oficiu pedagogic, s-a hotărît să scrie o carte largă, ca o evadare în lumea mare a dilemelor lingvistice.
Rezultatul e un volum doct din care am desprins cinci teme de „clenci“. Clenciul e un litigiu fără soluție definitivă, o controversă tenace ce nu rabdă verdicte. Pe prima temă am pomenit-o deja: sîntem cobaii vorbelor de care facem uz de dimineață pînă seara, și relația e atît de despotică încît vocabularul se întipărește în fizionomie, iar sintaxa ni se oglindește în ținută. E imposibil ca un om a cărui limbă a atins un prag cult să meargă pe stradă ca un pricăjit agramat, cum la fel e exclus ca un ipochimen mestecînd zece fraze șablon, la care se reduce întreaga-i panoplie verbală, să aibă un minim coeficient de mimică deșteaptă. În licărul ochilor poți vedea cît secvențe de sintaxă i-au trecut prin cap de-a lungul anilor, cum așijderea pe fața unui adolescent poți citi dacă insul a avut norocul de a copilări într-o casă cu bibliotecă. Limba ne educă stările, ne disciplinează gesturile, ne subțiază imaginația și ne stîrnește idealurile. A spune despre cineva că e rudimentar înseamnă ai divulga sărăcia în care și-a blocat limbajul, din care nu poate scoate pe gură decît cocoloașe pe care le rostogolește fără să clipească. Abrutizarea lui începe cu împuținarea cuvintelor pînă la stadiul mimetic al clișeelor trase la indigo. Restul e o chestiune de timp, așa cum uscarea unui brad decurge de la sine odată ce rădăcina i-a fost despicată.
A doua temă privește felul cum limba primește pecetea sexului, bărbații percepînd cuvintele altfel decît femeile, motiv pentru care în conversație se disting cinci diferențe: 1) bărbații vorbesc în gînd în timp ce femeile gîndesc cu voce tare, de aici impresia de logoree feminină; 2) femeile se exprimă indirect și voalat, spre a evita dezaprobarea, de aceea lasă bărbaților impresia că nu știu despre ce vorbesc; 3) femeile cred în subconștient că bărbații au dreptul de a controla discuția; 4) bărbații întrerup femeile cînd vor, nu și invers; 5) în prelegeri bărbații sunt percepuți ca fiind mai credibili decît femeile, de aceea vorbitul în public e o prerogativă masculină.
A treia temă privește convingerea scientistă că totul (gîndire, afecte, limbă) poate fi explicat rațional în termeni de fiziologie a creierului, caz în care facultățile mentale (intelect, rațiune, suflet) sunt reduse la condiția unor secreții neurale. Din trei descărcări electrice, două reacții chimice și tot atîtea inducții magnetice se ivește o emoție. Și, odată declanșat procesul, cascada sentimentelor ce țîșnesc din hormoni nu mai poate fi oprită. Paradoxul unui asemenea demers e că adepții lui invocă mereu rațiunea, căreia însă îi desființează rangul privind-o ca pe o emanație a secrețiilor. Cînd rațiunea poate fi redusă la un joc al sinapselor, de autonomia ei superioară se alege praful. „Dacă singura concluzie rațională pe care rațiunea unora o generează este că nu există raționalitate, atunci ceva e fundamental greșit în raționalismul atît de drag Vestului. Cît timp mintea omului va scormoni în sine, căutîndu-ș i numai fundamentele materiale, palpabile, observabile și măsurabile, e de mirare dacă-și va fi găsit vreodată liniștea.“ (p. 53)
A patra temă privește apariția limbii pe linie filogenetică, cu întrebarea spinoasă dacă omul poate învăța gramatica grație unei predispoziții genetice sau în virtutea influenței mediului. Tema e spinoasă pînă la pragul de clenci, întrucît pe relația înnăscut-dobîndit se joacă astăzi tot războiul ideologic dintre dreapta și stînga. Pentru primii, există o predestinare genetică cu rol de fatalitate, al cărei efect se simte pretutindeni, de la gradul de inteligență pînă la credința religioasă, pentru ceilalți totul e o chestiune de opțiune liber consimțită, în funcție de mediu. În cazul limbii, situația e în coadă de pește: nici o maimuță nu poate învăța să vorbească, ceea ce dovedește că, fără înclinația congenitală înscrisă în ADN, însușirea unei limbi nu poate avea loc. Cîștig dreapta: sunt ceea ce genele au făcut din mine să fiu. Pe de altă parte, cazul pruncilor sălbatici, care și-au petrecut primii ani în mijlocul animalelor, dovedește influența crucială a mediului: un copil care a fost privat de contactul cu limba maternă în primii cinci ani nu mai poate recupera handicapul, rămînînd oligofren pentru restul zilelor. Cîștig stînga: sunt ceea ce anturajul a făcut din mine.
A cincea temă e legată de modul cum subtila relație între cuvînt și imagine explodează în emisferele cerebrale, studiile de neurologie arătînd un fapt tulburător, acela că creierul nu face nici o deosebire între gest și imaginea lui. Pentru creier a face o acțiune e totuna cu a și-o imagina, caz în care principiul realității, cu ajutorul căruia pot distinge ce-i fantast de ce-i aievea, e aruncat în aer. Că visez că fac dragoste sau că privesc la televizor cum cineva face amor nu are nici o importanță pentru creier, care percepe actul cu aceeași acuitate cu care l-aș săvîrși eu însumi. Așa se explică efectul devastator al filmelor porno asupra creierului adolescent, care percepe pelicula ca și cum ar săvîrși-o. În cazul limbii, creierul simulează pe viu ceea ce citește, lectura unui roman, atunci cînd e captivantă, fiind o trăire prin empatie a episoadelor din paginile lui. Asta înseamnă că bietul creier e naiv, el nu știe de lectura estetică, cea în care separi felia romanului de cea a vieții, cînd nu trăiești episodul, ci doar guști felul în care e descris. Drama este că oamenii în stare de lectură estetică sunt pe zi ce trece tot mai puțini, majoritatea fiind obișnuiți cu pleașca directă a întîmplării brute, pe care o digeră spontan spre a trece apoi la alta, într-un talmeș-balmeș năucitor. Urmarea e abrutizarea galopantă prin sărăcirea limbii.
Laura Carmen Cuțitaru are o noblețe încăpățînată, ceea ce înseamnă că e reacționară: îi desfide pe pozitiviștii care vor să explice limba (și implicit gîndirea) prin procese fiziologice, respinge ipoteza unei rațiuni din care omul poate să facă panaceu, nu acceptă putința teoriei darwiniste de a explica apariția limbii, și, în genere, privește cu neîncredere la campionii scientismului lingvistic. Limba nu e un aparat pe care să-l construiești în laborator, ci este un ocean de sunete a căror gramatică îți prefigurează viziunea asupra lumii. Ideea că acest ocean poate fi rodul unei întreprinderi raționale i se pare autoarei un hybris de care nu e capabil decît omul care și-a pierdut vocația de a crede în zei. Omul nu poate stăpîni limba, poate cel mult să o mlădieze în tipare ce-i sînt date pe cale irațională.
Un volum sofisticat, al cărei farmec stă în hotărîrea Laurei Carmen Cuțitaru de a nu juca mascarada neutralității, ci de a-și rosti opinia atunci cînd controversa o cere. A fi neutru e semn de mediocritate, atunci cînd nu e lacună de caracter. Laura Carmen Cuțitaru nu e neutră, avînd trăsătura patognomonică a spiritelor tari.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara