Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Vechi chip de a face critică de Cosmin Ciotloş

Gelu Ionescu, Târziu, de departe Bucureşti,
Editura Cartea Românească, 2012, 216 p.


Articolele reunite în volumul acesta n-ar fi, conform autorului lor, Gelu Ionescu, propriu-zis nişte cronici de întâmpinare. O dată pentru că, spune el, au apărut târziu (la luni, uneori chiar ani de la momentul când cărţile la care se referă au fost publicate).

A doua oară fiindcă ar fi fost gândite la distanţă, departe (de ţară şi totodată de lumea scriitoricească de la noi). Nu este cazul să ne întrebăm cât contează în practica sistemului asemenea condiţii. Există destui comentatori pentru care întâietatea nu reprezintă deloc un imperativ. Sau, oricum, a început să nu mai reprezinte. A recenza convingător o carte e, de bună seamă, mai de dorit decât a o semnala primul. Cât priveşte detaşarea (fie ea şi numai una intelectuală), aceasta mi se pare, dimpotrivă, o garanţie a imparţialităţii. (Nu afecta Călinescu, într-o replică dată unui comentator sceptic al Istoriei sale, o perfectă asocialitate? Dintre contemporanii despre care se pronunţase, jura acesta, abia dacă-i cunoştea personal pe doi sau trei.)
Scrupulele lui Gelu Ionescu ţin, aşadar, mai degrabă de un cod al profesionalismului, de o regulă de etichetă internalizată, decât de vreo reală dificultate de încadrare. Dacă astăzi ele apar într-un fel anacronice e pentru că vechile (şi bunele) reflexe au căzut în uitare. Are dreptate Daniel Cristea-Enache atunci când remarcă, pe coperta a patra a cărţii, că autorul „are ceva nemţesc în modul riguros de a aborda un subiect, oricât de personal ar fi acesta”. În acest sens, e interesant şi felul în care este construit subcapitolul din carte dedicat criticii şi istoriei literare. Selecţia e concludentă. Când nu e vorba despre autorităţi situate mai presus de dubiu (Mircea Martin, Ion Vianu, Ion Ianoşi, Marta Petreu, Florin Manolescu, H.R. Patapievici, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici), cei despre care scrie Gelu Ionescu sunt, în tot cazul, autori foarte serioşi, mai degrabă documentaţi decât speculativi (Simona Sora, Ilina Gregori, Florin Ţurcanu, Alexandra Tomiţă). Semnificativ e şi faptul că printre volumele luate în discuţie aici nu e nici unul de cronici literare. Ştacheta rămâne, deci, la înălţime.
Alese cu acribie, dintre cele mai interesante apărute în ultimii ani, cărţile acestea nu sunt totuşi tratate cu menajamente. Doar cu un respect suveran, elegant în substanţa sa, care permite desfăşurarea tuturor obiecţiilor (uneori numeroase). Martei Petreu i se sugerează, de pildă, să mai coboare temperatura unora dintre paginile incendiarului studiu despre relaţia dintre Nae Ionescu şi Mihail Sebastian (p. 152). Analiza Regăsirii intimităţii, de Simona Sora, se încheie astfel: „Şi să mă mai gândesc că autoarea va ajunge în viitoarea sa carte la transparenţa stilistică a unor teoreticieni pe care amândoi îi preţuim [subl. mea]: Matei Călinescu sau Toma Pavel, pentru a rămâne între ai noştri. Nu, nu e un reproş, ci un semn de preţuire [subl. mea], pentru cei ce ştiu să-l citească” (p. 126). Mica neglijenţă (stilistică, desigur) pe care am marcat-o în citat mi se pare voluntară, făcând şi ea parte din protocolul amendamentului voalat. Nicolae Manolescu are, la rândul lui, parte, de câteva notaţii acute. De pildă: unii autori sunt citiţi la zi (inclusiv cu cărţile lor din 2007, cu un an înainte de publicarea Istoriei critice), alţii par să încremenească în pragul lui 1989, ca şi cum după n-ar mai fi scris nimic, ceea ce e, într-adevăr, contradictoriu şi inechitabil. Recunosc, în schimb, că nu-nţeleg de ce lui Gelu Ionescu i se pare „compromiţătoare” (p. 173) o afirmaţie ca aceasta: „Recitind sumarul Istoriei critice, trebuie să admit că selecţia constă mai puţin în ceea ce afirmă decât în ceea ce neagă: e mai bine definită de absenţe decât de prezenţe”. Şi voi arăta ceva mai jos de ce.
Că pentru Gelu Ionescu această atitudine (de modă veche, dar nicidecum depăşită) are şi o încărcătură morală (de nu de-a dreptul polemică) se observă din felul în care îşi ambreiază prejudecăţile privitoare la mai tânăra generaţie, aculturală şi contestatară în opinia criticului. „Oricât de întârziate, presupunerile mele sunt că tinerii – cei nu mulţi care au citit cartea – vor găsi în ea toate motivele să creadă că tabula rasa pe care ei o propun se justifică pe deplin, deci că literatura română reîncepe de la ei (nimic nou, nu?), mulţi fiind (aproape) convinşi că bunicii, părinţii lor literari sunt neglijabili, fiind compromişi definitiv de compromisurile făcute cu puterea comunistă” (p. 174), scrie în debutul cronicii despre Iluziile literaturii. Scenariul mi se pare cam prea sumbru.
Dar capitolul rezervat criticii literare e abia al patrulea din cele şase ale întregii cărţi (încadrate între două grupaje aşa-zicând ocazionale, Centenar Eugène Ionesco şi Centenar Caragiale). Apropo de probitatea lui Gelu Ionescu, exemplară, e de reţinut cum începe secţiunea dedicată prozei: cu un medalion Radu Cosaşu, introdus astfel:
„Fac o precizare: Radu Cosaşu este unul din cei mai vechi şi mai buni prieteni ce-i am. Prin această mărturisire ştiu că ies din convenţia «imparţialităţii», convenţie pe cât de obiectiv-necesară, pe atât, totuşi, de ipocrită. Idealul ar fi ca un critic să scrie despre cartea unui scriitor pe care nu-l cunoaşte, doar îl citeşte, cartea şi scriitorul aparţinând, totuşi, unui inevitabil context literar comun; deja «contextul literar» tulbură, în diverse procente, obiectivitatea, cum bine ştim; cu toate prejudiciile şi ipocriziile, convenţia merită a fi respectată, măcar şi numai pentru avatariile istoriei literare care, oricum, vine peste noi ca destinul. De obicei încerc să mă conformez, mă şi ajută împrejurarea că nu cunosc pe mulţi dintre cei care au scris cărţile comentate în volumul de faţă; de data aceasta nu, tocmai pentru că prietenia presupune (dincolo de afinităţi, complicităţi etc.), mult mai mult decât o cronică literară favorabilă: o obligaţie a sincerităţii, chiar şi în elogiu” (p. 29).
Act de prudenţă care exonerează de orice suspiciune nu numai capitolul cu pricina, dar cartea în ansamblu. Reticenţa cu care e valorizat romanul regăsit al lui Dinu Pillat (Aşteptând ceasul de apoi), ezitarea în chestiunea lui Horia Ursu (Asediul Vienei) şi altele, multe, devin, prin influenţă, cu atât mai credibile.
Secţiunea privitoare la memorialistică are şi un punct de maximum: jurnalul lui Mircea Cărtărescu (cu accent suplimentar pe cel de-al treilea volum, Zen).
Strălucit este capitolul despre poezie. Iar asta fiindcă acest capitol lipseşte din Târziu, de departe. Nu încerc nici o butadă uşoară. În Precizarea preliminară, Gelu Ionescu îşi declină, cu onestitate, competenţa în acest teritoriu. „Nu e meseria mea”, scrie el răspicat, fără a mai detalia subiectul. Intenţia mi se pare din mai multe puncte de vedere lăudabilă. Întâi, fiindcă, respectându-se şi respectându-şi cititorul, criticul are conştiinţa propriilor limite. (Cum spuneam, vechile deprinderi sunt cele mai sănătoase). Câţi dintre cei a căror paletă de gusturi nu se împacă, nicicum, cu poezie au decenţa de a o recunoaşte aşa, tranşant? Nici unul. De obicei aceştia, tac mâlc şi scriu cu fervoare semidoctă despre volume de versuri de toată mâna. Apoi, din textura acestei cărţi (în care analizele coboară adânc, până la nivelul frazei) se vede limpede că, de fapt, Gelu Ionescu ar fi un critic de poezie cel puţin onorabil. (Adică, oricum, binişor peste media actualilor critici de poezie.) Dacă însă refuză acest statut intermediar este tocmai pentru că îl consideră intermediar.
Din exces de prudenţă a autorului, cronicile de aici nu reuşesc să se coaguleze într-o panoramă. Nici măcar într-una parţială. Ele alcătuiesc numai (e un „numai” admirativ) o carte de critică literară făcută cum se făcea acum câteva decenii. Bine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara