Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Vedeta poate fi o personalitate de Dumitru Avakian

O ştim, viaţa de zi cu zi ne-o demonstrează, o vedetă nu este întotdeauna o personalitate şi, invers, o personalitate nu este în mod obligatoriu o vedetă. Recent, la sfârşitul lunii decembrie, în zilele premergătoare sărbătorilor de iarnă, am avut prilejul de a observa îndeaproape faptul că soprana Angela Gheorghiu este în egală măsură o personalitate artistică de importantă consistenţă şi o vedetă care cunoaşte regulile etalării potrivite în spaţiul cel mare al vieţii publice. Plăcută în vis-a-vis-uri, tânără şi frumoasă - frumuseţea naturală a prezenţei ei în proximităţile publice este mai agreabilă ...chiar decât cea creată pentru scenă sau ecran - Angela Gheorghiu "potopeşte" literalmente spaţiul în care apare.

    A fost prezentă în ţară pentru câteva zile cu prilejul lansării bucureştene a filmului Tosca, o producţie multinaţională şi prioritar franceză; a fost prezentă la Bucureşti graţie invitaţiei lansate şi susţinute de Institutul Francez.

   Scrisă pe un libret ce are la bază piesa lui Viectorien Sardou, opera lui Puccini - mult mai cunoscută decât piesa de teatru - a beneficiat de nenumărate ecranizări. Cu decenii în urmă - nu menţionez câte anume, la Bucureşti, la Cinematograful Scala, ecranizarea operei pucciniene a fost oferită publicului nostru odată cu introducerea la noi a formulei tehnice a proiecţiei în cinemascop.

    Pe cât de original, pe atât de inegal - dintr-un punct de vedere ce priveşte conexiunile situaţiilor dramatice şi chiar din punct de vedere cinematografic, filmul lui Benoit Jacquot se sprijină pe marea performanţă a celor trei protagonişti ce evoluează în rolurile principale, anume soprana Angela Gheorghiu, tenorul Roberto Alagna, basul Ruggero Raimondi. La o vârstă relativ avansată Raimondi etalează şi astăzi o exemplară experienţă ce reuneşte practica scenică şi cântul inteligent cultivat, iar aceasta în roluri de compoziţie ce nu pot fi uitate atât pe scenă, cât şi pe marele ecran. Susţine, spre exemplu, în aceşti ani, rolul titular din opera Falstaff de Verdi - l-am urmărit recent pe scena operei berlineze vechi, de pe Unter den Linden. Magistral rămâne rolul Don Giovanni în opera mozartiană cu acelaşi nume, într-un film-operă, producţie de referinţă în istoria genului realizată cu peste două decenii în urmă de genialul Josef Loosey.

   Originalitatea actualei producţii cinematografice Tosca constă în faptul că autorul filmului face tentativa de a realiza un gen cinematografic aparte ce se poate înscrie în zona reportajului; ...a reportajului privind realizarea însăşi a filmului-operă. Desfăşurarea propriu-zisă cuprinde inserţii şi supraimprimări de imagini, de sunet, de vorbă, inserţii dintre care multe - patinate în culori cenuşii - provin chiar din timpul şedinţelor de imprimare a benzii sonore, a muzicii, în studio. Sunt momente atent proporţionate în ansamblu, situaţii pe parcursul cărora cântăreţii actori apar însoţiţi de microfoane, de căşti, de întreaga recuzită specifică locului. Puţin fericite apar însă cele câteva inserţii - aparent accidentale - de vorbă, adăugiri parazitare ce se suprapun cuvântului intonat, un procedeu cunoscut şi îndeobşte evitat de realizatorii benzilor sonore imprimate. Există stângăcii privind lipsa de experienţă în domeniu - Jacquot se află la prima sa întâlnire în zona operei. Astfel pot fi catalogate anume pleonasme, anume ilustrări imagistice uşor naive ce ţin a explicita, a însoţi, sensul textului cântat, ...sau progresiile episodice în recurenţă ale personajelor, drept procedeu simplist de basculare în timp. Dar aspectul de reportaj - plasarea în juxtapunere a desfăşurarii muzical-dramatice cu imaginile din studioul de imprimare a peliculei sonore, acest paralelism constituie originalitatea însăşi, o inspiraţie fericită, cea care face posibilă dezagregarea convenţiei fastidioase a spectacolului cântat, face posibilă implicarea şi detaşarea... drept atitudini într-un binevenit paralelism al planurilor. Cu decenii în urmă acest procedeu ar fi părut o blasfemie. Astăzi apare ca fiind salutar pentru un public hrănit de noianul producţiilor tv., producţii ce fac apel la un uimitor arsenal al procedeelor tehnice.

    Cuplul Gheorghiu - Alagna este magnific. Am în vedere prospeţimea, veridicitatea relaţiei muzical dramatice, frumuseţea glasurilor, splendoarea coloritului timbral al acestora, determinarea muzical-dramatică a complexului de nuanţe cromatice ale fenomenului vocalităţii. Este drept, ambele glasuri dispun în acest moment de o dominantă fundamentală lirică. Ambele roluri, în schimb, solicită resurse dramatice importante.

    Angela Gheorghiu nu a produs încă acest rol pe scenă. O va face poate mai târziu. Reprizele imprimărilor de studio ale benzii sonore, solicitările pe parcursul desfăşurării acestora, sunt altele decât cele ale unui întreg spectacol susţinut în întregime pe scenă. Personajul Floria Tosca, creat acum, pe ecran, este marcat de sentimentul unei senzualităţi sub semnul căreia se îmbină preţioasele resursele vocale cu datele scenice, acestea din urmă orientate pe direcţia unei vivacităţi interioare ce nu urmăreşte, în viziunea regizorului, dimensionarea laturilor tragice ale personajului. Ulterior vizionării peliculei, în răstimpuri ale cocktail-ului oferit în saloanele Ambasadei Franţei, am avut prilejul de a fi discutat cu Angela Gheorghiu tocmai acest aspect privind compatibilitatea dintre starea fundamentală a glasului domniei sale şi solicitările muzical-dramatice ale rolului, ale partiturii. Am convenit asupra faptului potrivit căruia manevrarea complexului de nuanţe timbrale devine în acest caz un factor hotărâtor, pe care - adaug eu - artista noastră îl stăpâneşte cu iscusită inteligenţă profesională.

   Angela Gheorghiu este ceea ce se poate numi o personalitate. Este agreabilă şi comunicativă, volubilă, chiar percutantă, este diplomată şi perseverentă. Talentul ei muzical - şi nu numai acesta, un talent în adevăr puternic - se sprijină pe intuiţie, perseverenţă, pe o bună aplicaţie în zona dramaturgiei muzicale, precum şi, desigur, pe harul unei voci cu care s-a născut şi asupra căreia lucrează în continuare drept condiţie a igienei profesionale.

    Cu decenii în urmă, în timpul studiilor de la Liceul de Muzică "George Enescu", uimea asistenţa prin felul autentic în care declama ariile baroce de operă ale începutului de secol XVIII, aşa-numitele "arii antice". Prospeţimea glasului, personalitatea sesizabilă a acestuia, erau pe atunci ocrotite prin grija pedagogică a tenorului Ion Fălculete, primul mare - l-aş numi - fan al Angelei Gheorghiu. Au urmat avatarurile unor evoluţii sinuoase, au intrat pe făgaş relaţii profesionale şi umane utile, recunoscute, altele neconştientizate, altele chiar antipatizate, relaţii de pe urma cărora tânăra artistă a acumulat experienţă profesională, a învăţat cum să acţioneze, cum să pregete. Şi asta chiar de la început, din momentele primelor afirmări, parcurgând primele trepte, chiar şi în conjuncturi mai puţin fericite. Olimpiada de muzică de la Iaşi, spre exemplu; ...a fost competiţia care - în anii adolescenţei - nu i-a adus altceva decât satisfacţie publică privind recunoaşterea propriilor valori.
    Angela Gheorghiu a fost în permanenţă condusă de o neclintită încredere în destinul ei artistic. A ştiut că va izbândi.

    După terminarea studiilor la conservatorul bucureştean de muzică, la începutul anilor '90, a urmat spectaculosul debut la Covent Garden Royal Opera House. A urmat concertul susţinut la Bucureşti, la Sala Mare a Palatului, în compania celebrului tenor Placido Domingo, a urmat drumul ascensiunilor spectaculoase pe marile scene ale lumii, au urmat distincţiile înalte, imprimările de discuri solicitate de casele cele mari, apoi filmele, a urmat acumularea rolurilor, a marelui repertoriu de operă, au urmat primele discuri-albume personale. Prin interme-
diul acestor cântece din repertoriul tradiţional românesc pătrund în circuitul mondial al valorilor, sunt cunoscute şi apreciate de un public cosmopolit de largă extensie. Am în vedere, spre exemplu, imprimarea CD de arii sacre, sub titlul Mysterium, imprimare produsă de celebra casă DECCA; dar exemplele sunt numeroase.

    Angela este mândră - a declarat-o în mai multe rânduri - de faptul că reia astăzi o partitură pe care cu mai bine de o sută de ani în urmă Puccini însuşi a dedicat-o unei alte românce, primei interprete a rolului, marii noastre soprane Hariclea Darcle.

   În zilele noastre, mai precis cu un an în urmă, lansarea pariziană a filmului Tosca a stârnit un important interes public; sălile cinematografelor de artă au fost asaltate, casele de bilete făceau faţă unor cozi greu de imaginat, afişele cu chipul Angelei Gheorghiu erau găzduite pe marile spaţii publicitare, Asociaţia Franceză a Cinematografelor de Artă s-a ocupat în mod cu totul special de distribuţia peliculei. Săptămânile trecute, la Bucureşti, în seara lansării filmului, i-au fost oferite titlul şi medalia de Membru de Onoare al Uniunii Cineaştilor din România.

    Îmi doresc să am şi mâine ceea ce am astăzi!", obişnuieşte să spună Angela Gheorghiu conştientă de propria valoare, de poziţionarea înaltelor ajungeri la care se situează demersul ei artistic. Este actualmente una dintre personalităţile româneşti cele mai mediatizate. Mai puţin la noi şi mult mai mult în lumea cea largă. Aşa se întâmplă în spaţiul nostru, şi nu de azi, nu de ieri.

    Aşa se face că Guvernul României a invitat-o pentru un concert ce urma a fi susţinut cu câteva săptămâni în urmă, în a doua parte a lunii decembrie. Întreaga cheltuială - în adevar imensă - urma a fi susţinută din bani publici, din fondul guvernamental pentru promovarea propriei imagini a executivului. Avatarurile unor situaţii condiţionate din interior, dar şi din exteriorul ţării, intervenţii nefericite şi modificări tardive de date, au făcut imposibilă susţinerea concertului. Greu de imaginat este şi situaţia în care cei care au solicitat-o iniţial pe Angela Gheorghiu, nu au găsit cu cale nici măcar a o saluta... atunci când marea noastră soprană a descins la Bucureşti de această dată la invitaţia autorităţilor franceze, cele care au organizat lansarea românească a filmului Tosca. În schimb, o întâlnire cu şeful statului a avut loc la Palatul Cotroceni, deşi, într-un context public anume, în urma unor intervenţii pe care le consider a fi discutabile, preşedintele Ion Iliescu a dezavuat pretenţiile materiale considerate a fi exagerate, ale unor artişti români stabiliţi în străinătate. Aluzia era transparentă.

    Nouă înşine Angela Gheorghiu ne-a promis că va reveni în România într-un context favorabil, pentru un concert sau într-un spectacol de operă. Avem încredere în promisiunile domniei sale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara