Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Velle non discitur (II) de Sorin Lavric

Arthur Schopenhauer,
Lumea ca voinţă şi reprezentare,
trad. din germană şi glosar de Radu Gabriel Pârvu,
Edit Humanitas,
2012, vol. I (600 pag.) + vol.II (684 pag.)

La Schopenhauer singura artă care nu e copie a fenomenelor e muzica, sunetul ei avînd privilegiul de a elibera fantezia. E totuna cu a spune că muzica nu te sileşte la o reprezentare anume, lăsîndu- ţi imaginaţia să se mişte nestingherită. Din acest motiv, cine ascultă o melodie e liber să-şi plăsmuiască ce reprezentări vrea, căci sursa lor e mereu aceeaşi: voinţa universului.

De aceea muzica e voinţă întrupată şi muzicianul e un gînditor care nu are conştiinţa că face metafizică. Parafrazîndu-l pe Leibniz, Schopenhauer scrie: „Muzica e un exerciţiu de metafizică ocult, în care spiritul nu ştie că filosofează.” (p. 307) Straniu e că filosofarea aceasta se face fără lexic, muzica fiind scutită de ingerinţa noţiunilor, care au dezavantajul că impun o tentă abstractă ce merge pînă la alterarea prospeţimii voinţei. Dumnezeu nu se lasă prins în concepte, ci doar în sentimente, ceea ce înseamnă că voinţa mai întîi se trăieşte şi abia apoi se discută, şi chiar şi atunci discuţia e silogistică, de o ariditate care usucă emoţia vitală.
Caracteristica geniului este că se leapădă de unităţile docte ale intelectului (categoriile) şi le înlocuieşte cu fermenţii mistici ai credinţei (intuiţiile), rezultatul fiind trecerea dincolo de bariera impusă de coaja fenomenelor. Şi dacă geniul e apoteoza umană în plan estetic, corespondentul lui în plan moral e sfîntul. Primul are la îndemînă creaţia şi e posedat de exigenţa frumosului, pe cînd cel de-al doilea are la îndemînă asceza şi e preocupat de anularea voinţei proprii. Şi unul şi altul urmăresc acelaşi scop, sentimentul de eliberare pe care îl trăiesc în momentul cînd, rupîndu-se de lume, ating numenul universal. Primul plăteşte eliberarea cu nebunia, al doilea o plăteşte cu mortificarea trupului, dar nici unul nu o face fiindcă aşa vrea, ci fiindcă e împins de o voinţă irepresibilă. Lumeşte vorbind, trăim într-o bolgie a necesităţii din care nu scapă decît oamenii de excepţie, dar şi ei numai pentru scurt timp şi doar cu preţul unei dezarticulări lăuntrice, libertatea fiind un atribut ce nu revine decît celor două tipuri pomenite: geniul în ordinea frumosului, şi sfîntul în ordinea binelui. Restul omenirii e o vale a plîngerii în care pigmeii sînt prinşi în lanţul dorinţelor şi satisfacţiilor meschine. Lanţul are verigi implacabile, un şir de trepte în care fiecare dorinţă împlinită e urmată de un plictis corespunzător saţietăţii, pentru ca apoi o nouă dorinţă să cheme o nouă satisfacţie (etimologic satis-facere = a ajunge sătul) care va fi urmată de o nouă lehamite. După un timp, absurditatea cursei se vădeşte oricui, dar puţini au puterea de a o întrerupe, condiţia obligatorie fiind cunoaşterea butaforiei din spate, cadrul ei metafizic. „Este într-adevăr incredibil cît de nesemnificativă şi fără sens este viaţa majorităţii oamenilor, privită din afară, şi cît de confuz şi nechibzuit curge ea, cînd este percepută din interior. Tînjim şi ne chinuim istoviţi şi străbatem cele patru vîrste pînă la moarte într-o buimăceală visătoare.” (p. 366)
Potrivit acestei viziuni, biografia fiecărui individ e doar un scurt vis al spiritului universal, atîta doar că individul nu ştie că trăieşte în vis. Mai mult, nu există nici un criteriu prin care să deosebim visul diurn de viaţa concretă, căci subiectul care e chemat să intre în pielea arbitrului e chiar spiritul uman, căruia îi lipseşte o regulă prin care să despartă tărîmul realităţii de cel al reveriilor. E cu neputinţă de precizat cînd anume sîntem treji şi cînd anume visăm, şi nimeni nu simte mai bine acest adevăr decît sfîntul, care, aşteptîndu-şi moartea, ştie că abia atunci se va trezi la realitate. A fi în lume e a te complace într-un vis chinuitor, nuanţă care, pentru omul de rînd, e de o aberaţie evidentă, şi asta fiindcă aspiraţiile lui nu trec de pragul fenomenelor. El nu ştie că, privită dinspre latura voinţei divine, viaţa lui chiar este un vis efemer. Cînd îl apucă însă disperarea poate recurge la iluzia sinuciderii, cînd îşi suprimă partea fenomenală a fiinţei fără să bănuiască că matricea volitivă rămîne intactă. De aceea, priviţi cu ochii lui Dumnezeu, oamenii sunt „muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”, flerul eminescian nefăcînd decît să întărească fascinaţia pe care trebuie s-o fi simţit contemporanii în faţa acestei viziuni crude, dovadă că însuşi Maiorescu, atras de ea, i-a sugerat stăruitor lui Zizin Cantacuzino s-o traducă în limba lui Pascal, aşa explicîndu-se de ce prima variantă franceză a Lumii ca voinţă şi reprezentare aparţine unui român (cf. volumul Contradicţia lui Maiorescu de Nicolae Manolescu).
Întorcîndu-ne la estetică, scopul artei e sesizarea numenului divin, creaţia avînd drept ţintă „cunoaşterea frumosului”, expresie care l-ar fi umplut de consternare pe Kant, la care judecata de gust nu numai că nu cere cunoaştere, dar chiar o exclude, căci dacă gustul ar fi o facultate care se lasă călăuzită de intelect, atunci am putea căpăta nu numai conceptul frumuseţii, dar chiar şi regulile ei, moment în care am putea prescrie reţeta capodoperelor. Dar cum sentimentul de plăcere în faţa unui obiect frumos nu e tributar cunoaşterii acelui obiect, nimeni nu mă poate convinge în mod teoretic că o pictură sau o statuie sunt frumoase atîta vreme cît gustul meu îmi spune contrariul. Gustul nu poate fi impus pentru simplul fapt că nu se sprijină pe concepte, ci numai pe sentimente, care sunt emoţii dezinteresate ivite din jocul liber al imaginaţiei. De aceea emoţia estetică nu slujeşte acţiunii, moralei sau plăcerii senzuale. Dar ce spune Kant e repudiat de Schopenhauer, pentru care emoţia estetică e senzaţia de eliberare pe care artistul o trăieşte cînd se rupe de lanţul suferinţelor, un catharsis menit a îndepărta nevoinţele lumeşti. De aceea, emoţia estetică e trăire cognitivă şi deopotrivă morală, într-o contopire de categorii în faţa cărora I. Kant ar fi rămas siderat. Mai mult, singura calitate a artistului este intuiţia (flerul esenţelor divine), talentul fiind o însuşire secundară, de artizan înzestrat cu oarecare virtuozitate. Talentul fără intuiţie nu face doi bani, la fel ca frumuseţea fără substratul ei volitiv. În ciuda aversiunii pe care i-o poartă lui Hegel, Schopenhauer îi împărtăşeşte aici viziunea, căci frumosul este pentru amîndoi coaja sensibilă a ideii divine, cu deosebirea că adevăratul subiect cunoscător nu e nici filosoful şi nici omul de ştiinţă, ci geniul artistic.
Schopenhauer nu e un apologet al logosului. Unde apare cuvîntul intuiţia umană are de suferit, căci cuvîntul e efigie plastică ducînd la înlănţuire silogistică, deci la un şir de demonstraţii în care ne învîrtim în cerc. Toate genurile literare, de la forma lirică la cea dramatică, sunt forme precare de sesizare a ideii divine. Cauza stă în incompatibilitatea dintre sensul cuvintelor şi suflul voinţei universale. Pentru Schopenhauer, Dumnezeu nu e logos, ci pneuma, adică suflare care nu poate fi prinsă în vorbe, de aceea chiar şi poezia atinsă de geniu se află sub pragul de revelaţie pe care îl aduce muzica. Mai mult, cine leagă cuvinte e condamnat la analogie, orice frază fiind de fapt o comparaţie. Deşi nu-l citează, Schopenhauer păşeşte din nou în trena lui Hegel, la care simbolul este o metaforă eliptică căreia i s-a tăiat unul din cei doi termeni din comparaţie, la fel cum metafora e un silogism prescurtat, la care din trei termeni se păstrează numai doi. Această regresie numerică, de la trei (treimea silogistică) la doi (perechea de termeni din orice metaforă) şi apoi la unu (simbolul e contopirea unei dihotomii într-un singur termen) se regăseşte la Schopenhauer.
În fine, arta autentică redă divinul şi nimic altceva, iar creaţia unui artist nu e expresia eului personal. Dacă vrei să iei peste picior un creator e îndeajuns să-i spui că are o tentă apăsat personală. Ce defineşte artistul de excepţie e tonul impersonal, de exponent al unei stihii ce vine de dincolo. Prin urmare, a înţelege o operă nu înseamnă s-o percepi ca pe o expresie posibilă a eului tău (vezi Călinescu), ci ca pe o poartă care duce la numenul depersonalizat, unde expresia fiinţei tale nu are nici o greutate. O operă se înţelege prin intuiţie spontană, şi orice comentariu în marginea ei are darul de a o altera.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara