Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Veninul reconfortant de Sorin Lavric


E un amănunt discutabil dacă, pentru un autor atît de aforistic ca Cioran, interpretările pot aduce vreun cîstig operei. Ele nu fac decît să tulbure o melodie pentru a cărei ascultare nu e nevoie de comentarii însoţitoare.

Din acest motiv, la două decenii de la moarte, posteritatea lui Cioran e îndeosebi ingrată, maculatura exegetică care ameninţă să-i îngroape opera crescînd tot mai mult, în vreme ce, calitativ, revărsarea grafomană ce-i înconjoară numele seamănă cu ploaia măruntă a textelor strepezite.

Nu cred să existe pedeapsă mai mare pentru Cioran decît aceea de a avea parte de comentatori lipsiţi de înzestrare literară, care pe deasupra suferă de optica antipatiei apriorice. De aceea, două sunt prejudiciile pe care un interpret i le poate aduce eseistului: să-i comenteze opera fără talent şi, în al doilea rînd, să-l ia integral în serios. Primul prejudiciu dă naşterii subproducţiei care a împînzit Europa, al doilea stimulează reacţia mustrărilor ideologice, adică moda înfierării pe temei vindicativ şi pe criteriu de ranchiună. De la încrîncenarea răzbunătoare a lui Lucien Goldman, care l-a monitorizat pe Cioran timp 30 de ani la Paris pe motiv de recrudescenţă legionară, şi pînă la sclifoseala isterică a Martei Petreu, autoarea celei mai amuzante mostre de diletantism exegetic (a se vedea „Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României"), galeria comentatorilor care îl schimonosesc pe Cioran e redutabilă. În fond, valoarea eseistului se măsoară după cîte capete s-au coalizat pentru a-l urî împreună. Dar cum ura aduce cu sine o carenţă de adecvare la obiect, Cioran nu e de găsit în astfel de rebuturi.

Pe acest fundal întunecos de receptare postumă, apariţia unui volum semnat de Dan C. Mihăilescu e cu atît mai luminoasă cu cît e mai tonică. Mai precis, sunt trei motive care fac din Despre Cioran sau fascinaţia nebuniei o lectură plăcută: primul e că, în faţa unui stil ca al lui Cioran, Dan C. Mihăilescu vine cu un nerv expresiv pe măsură, verva criticului scutindu-l de pericolul de a-l terfeli pe francez datorită neputinţei de a se ridica la înălţimea virtuozităţii sale. Dimpotrivă, Dan C. Mihăilescu scrie mustos, inspirat, cu acea poftă pe care nu o au decît scriitorii dotaţi cu senzualitate lexicală. În cazul său, perceperea cuvîntului pare să ţină mai curînd de o facultate gustativă decît de una auditivă, cuvintele venindu-i în condei în virtutea unei veritabile cenestezii: un simţ interior care face ca vorbele să aibă vigoarea unor senzaţii interne. Aşa se face că talentul criticului nu ţine atît de urechea muzicală, cît de subţirimea papilelor gustative, efectul estetic pe care litera lui o produce fiind însoţită de o tresărire a vălului palatin. Cine îl citeşte pe Dan C. trăieşte cu impresia că autorul are un soi de ventuze care prind impulsul cuvintelor, pentru ca apoi, convertindu-l într-un fenomen tactilo-gustativ, să-l încarce cu sevă estetică.

Al doilea motiv este că, scriind despre Cioran, Dan C. Mihăilescu nu umblă cu mănuşi: nu menajează şi nu biciuieşte, ci spune adevărul cu dezinvoltura celui care n-are de plătit servituţi doctrinare. Pe scurt, dezbărat cum e de obligaţii şi obedienţe, Dan C. Mihăilescu e o conştiinţă, ba aproape îmi vine să spun că e o „conştiinţă de dreapta", dar asta ar însemna să săvîrşesc un inadmisibil pleonasm: riguros vorbind, stînga nu poate naşte decît timorări şi mediocrităţi. Şi cum a scrie despre Cioran pe un anumit ton e semn de nesupunere ideologică, criticul e un rebel liric de spumoasă expresie doctă.

În al treilea rînd, autorul nu îl interpretează pe Cioran, ci îi înfăţişează marotele, maniile şi ideile fixe. Autorul nu e interpret, ci călăuză, drept care volumul de faţă nu e unul de exegeză, ci un vademecum în corespondenţa cioraniană, cu surprinderea temelor dominante din gîndirea eseistului: obsesia propriului eu, obsesia României, obsesia feminităţii şi tema eredităţii putrede. Principala idee a criticului este că pe adevăratul şi nedisimulatul Cioran îl găsim în corespondenţă şi în Caiete, şi nu în cărţile propriu-zise. Căci, dacă în volumele de autor, precauţiile l-au împins pe Cioran la adoptarea unei prudenţe care a mers pînă la autocenzură (să ne amintim că după '90 şi-a curăţat ediţia princeps a Schimbării la faţă a României de fragmentele socotite ilicite sub unghiul ideologiei dominante), în paginile epistolare eseistul nu se ascunde în spatele eleganţei retorice. Sau, folosind chiar vorba lui Cioran, care slujeşte drept motto volumului: „Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţa decît în opera sa".

Potrivit lui Dan C. Mihăilescu, corespondenţa ne dezvăluie două ipostaze ale lui Cioran: Cioran cel tînăr, scriitorul efervescent, coleric şi paroxistic, pentru care fiecare scrisoare este strigăt, furie, ură de sine, delir de grandoare, revărsare narcisiacă, silă de tot şi cutremur existenţial, şi apoi Cioran cel matur, mult mai echilibrat, care renunţă la nudismul confesiv şi învaţă arta deghizamentului şi a escamotării: „Incandescenţa devine calcul lucid, ironie subtilă sau răceală casantă. Năvala instinctuală, imprudenţa magnanimă, apetitul pentru enormitatea hohotitoare sau ricanarea cinică, pentru contradicţiile stupefiante şi jubilaţia provocatoare cedează seniorial înaintea echilibrului, a distanţei abil cultivate, a sicităţii sentenţioase, resemnării autopersiflante, ori a mocqueriei mai mult sau mai puţin acide". (p. 29)

Spuneam că Dan C. Mihăilescu arată dezinvoltura unei conştiinţe care nu are de îndurat tainice obligaţii de oficină doctrinară. Grăitor în această privinţă e drasticul episod biografic care a dus la ruperea relaţiei amicale cu Cioran. Cînd îl cunoscuse pe Cioran în octombrie 1990, în cursul unei călătorii făcute la Paris, criticul român nu bănuia că legătura lor avea să se curme în urma prefeţei la primul volum cioranian apărut în România după Revoluţie - Revelaţiile durerii (Ed. Echinox, Cluj, 1990). În prefaţa aceea, Dan C. Mihăilescu descria fără ocolişuri biografia interbelică a eseistului, iar Cioran, citind-o, a amuţit: trecutul acela pe care îl voia uitat pînă la ştergere şi din cauza căruia fusese vînat la Paris de justiţiari absoluţi, trecutul acela era pus pe hîrtie tocmai de Dan C. Mihăilescu, care îi descria cu nonşalanţă angajarea legionară.
Reacţia lui Cioran, într-o epistolă trimisă pe adresa editurii şi lipsită de vreo formulă iniţială de adresare, a fost: „Nu veţi şti niciodată în ce stare de disperare m-au aruncat unele dintre observaţiile dvs. Cred că meritam mai mult. Cred că trecutul meu ar fi meritat ceva uitare." (p. 21) Şi astfel relaţia celor doi intelectuali a luat sfîrşit, Cioran neputînd depăşi furia momentului. Remarca criticului: „Ar fi trebuit să-i arăt în prealabil prefaţa, dar ştiam că o va respinge spumegînd. Aşa că am ales adevărul integral şi am preferat despărţirea. Am suferit ca un cîine, dar nimeni, niciodată, nu mă va face să cred că am greşit." (p. 22)

Dan C. Mihăilescu stăpîneşte arta citatului lapidar şi sugestiv, volumul fiind o colecţie de vorbe antologice desprinse din scrisorile şi caietele lui Cioran. Parcurgîndu-le, trăieşti senzaţia aceea de dezarmare pe care litera lui Cioran, de o directeţe psihologică de săgeată, o provoacă de obicei în mintea cititorului. Frazele lui au efectul unor împunsături care stupefiază tocmai prin recunoaşterea spontană a adevărului pe care îl conţin. Tocmai de aceea te regăseşti spontan în frazele lui Cioran, ca sub lovitura unor evidenţe seci: „17 noiembrie 1965. Trebuie să răspund la cîteva scrisori. Scriu adresa pe plic, iau hîrtia şi, după ce scriu: Domnule sau Doamnă, mă opresc copleşit de dezgust. N-am nimic de spus nimănui, am intrat de multă vreme în Incomunicabil." (p. 43) Cine nu începe să hohotească în faţa evidenţei universale a acestei experienţe? Dar cine altcineva o poate spune atît de concis?

Spre deosebire de scepticul şi corozivul eseist, Dan C. Mihăilescu e o natură tonică şi reconfortantă, a cărei umoare stenică molipseşte numaidecît pe cititor. De aceea, cu Dan C. Mihăilescu nu poţi dispera şi nu te poţi amărî, nici măcar atunci cînd se apleacă asupra veninului confesiv al lui Cioran. Un volum care, aidoma cărţilor lui Cioran, îţi provoacă deseori accese de bună-dispoziţie.