Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Versuri de leac de Simona Vasilache


Îmi caut leacul/ Si la Dumnezeu şi la Dracul,/ Degeaba./ Văzduhul mă ustură ca leuşteanul şi ceapa." (Streche). '

Mărturii dintr-o lume apucată de boli rele, pe care încearcă să le mântuie prin caznele închisorii, sunt Flori-le de mucigai, o plachetă cu slove verzi pe coperta de un alb îmbătrânit, din 1931, de la Cultura Naţională. Un drum scurt, în vreo douăzeci şi cinci de poezii, de la supliciul care rodeşte la plăcerea care omoară.

Chinul, greutatea (poezia dintâi, Flori de mucigai, îi este dedicată lui Rosetti, editorul, benedictinul) stau prefaţă unor portrete de oameni care au vrut să trăiască uşor. Se întâlnesc, în această cronică a frumuseţilor hârşite în moara lumii, îndurându-şi regretele departe de ea, două feluri de uşurătate. Aceea, pedepsită după legile omeneşti, a celor care-şi întemeiează viaţa şi avutul pe seama celorlalţi, pe care-i pradă şi-i ucid, şi cealaltă, a viselor imponderabile şi efemere, date, spre veşnică amăgire cu promisiunea raiului închis, şi celor mai decăzuţi dintre muritori. Şi pedepsită cu frusteţea diafană a unui vers. Iată-le pe amândouă: „Câţiva au ucis,/ Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis." (Cina). Taina serii, a cucerniciei şi-a trădării împreunate coboară, binecuvântând fără părtinire convoiul de proscrişi.

Deplin izbăvită de tarele ei este puşcăria noaptea. Atunci, când în lumea din care vin chiriaşii ei îşi săvârşeau nelegiuitele fapte, au şi şansa, simetrică, a mântuirii.
Un soroc de moarte şi de iertare îi vizitează, copilărindu-i: „În ochii-i deschişi, o lumină,/ A satului unde-i născut,/ A câmpului unde iezii-a păscut,/ A încremenit acolo străină." (Ion Ion). Priveliştea păduchilor morţi, paraziţii parazitului, rupţi de sursa câştigului uşor, spulberă tandreţea unei păreri de rău. De altfel, e, în Flori de mucigai, o reţetă, a iertării luate înapoi. Amintirea păcatului e pururea de faţă, iar frumuseţea e una de Cenuşăreasă, risipită de bătaia miezului de noapte. Transfigurarea din Cântec mut, când „în odaia cu mucegai/ A mirosit toată noaptea a rai" nu ţine mult, fiindcă rânduielile omeneşti stăpânesc până dincolo de temutul hotar. Hoţii pleacă negrijiţi în moarte, cum negrijulii au fost în viaţă: „Se duc, câte doi, în coşciuge,/ Fără mumă, fără popă, fără cruce./ Se duc împreună/ Pe-n-gheţ şi pe lună." (Morţii). Suflete vărsate, nepăsător, necunoscutului. Vin din pustie, se întorc în pustie, neînţeleşi şi neînţelegători, ţinând de altă rânduială, a nomazilor condamnaţi prin sânge şi învăţ: „Abecedarul/ Începe cu zarul./ Şi toţi,/ Şi caii - sunt hoţi." (Generaţii). Învârtiţi prin lume de zodia nestatornică a norocului.

Şi totuşi, pentru ei, suflete moarte de patimi vii, versul opreşte ora: „În cer,/ Bate ora de bronz şi de fier./ Într-o stea/ Bătu ora de catifea./ Ora de pâslă bate/ În turla din cetate./ În ora de lână/ Se-aude vremea bătrână/ Şi se sfâşie/ Ora de hârtie./ Lângă domnescul epitaf/ Bate glasul orei de praf.// Azi noapte, soră,/ N-a mai bătut nici o oră." (Ceasul de-apoi). Pierzând puteri, şi înfundându-şi glasul, cu fiecare coborâre mai aproape, ora dării în vileag, când vraja se rupe şi condamnarea îşi cheamă osândiţii, e lovită, ea însăşi, de tăvălugul derizoriului. De insuportabila uşurătate. A vieţilor, luate şi plătite, niciodată pe de-a-ntregul, a sentimentelor, descărcări brutale de energie, şi atât, a gândurilor care zboară în gol. Firul cu plumb, sondând această atmosferă de aburi sulfuroşi, e poezia. Descumpănită şi totuşi dreaptă, ispăşind cu truda ei singuratică şi îndelungată pripa lor deolaltă.