Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Românească:
Versuri metropolitane de Daniel Cristea-Enache

O nostalgie vizibilă impregnează evocările actuale ale vechiului Bucureşti: oraşul interbelic, dinaintea sistematizărilor ceauşiste, metropola cu trupul adâncit în trecut şi cu căpşorul, aranjat chic, privind către luminile Parisului. Mulţi dintre contemporanii acelui Bucureşti s-au stins, astfel că "rememorarea" este mai mult un exerciţiu de imaginaţie. Lipsiţi de o legătură directă, biografică, personală cu "micul Paris", aşa cum a fost, căutăm să-l descoperim din arhive, documente, mărturii istorice şi literare; şi îl reconstituim, pe baza lor, într-o tonalitate sentimentală, iar nu cu realismul nud al reportajului. Ne e greu să înţelegem cum putea apărea, în amiaza literaturii sămănătoriste, ca o terifiantă Sodomă, malaxor al conştiinţelor, loc de pierzanie. Cum ar fi putut să îngrozească pe cineva acest oraş astăzi defunct, dărâmat de buldozere, îngropat în pământ şi în amintiri tremurătoare?

Noi îl privim şi îl judecăm, preponderent, pe baza a ceea ce i-a urmat, raportându-l involuntar la contramodelul urbanismului comunist. Pe lângă o monstruozitate arhitectonică precum Casa Poporului, Sodoma şi Gomora devin nişte cetăţi aproape simpatice. Dar pentru predecesorii noştri, acel Bucureşti idealizat de strănepoţi constituia un mediu firesc de viaţă, un oraş cu lumini şi umbre, culori calde ori ţipătoare, arome îmbătătoare şi miasme de hazna. A le percepe - fie şi prin intermediar - şi pe unele, şi pe celelalte mi se pare mai important decât a suspina la nesfârşit lângă catafalcul micului Paris: un oraş fictiv, în ultimă instanţă, dacă îl privim în mod schematic şi univoc, fără abundenţa detaliilor care-i făceau farmecul.

Ceea ce însufleţeşte versurile din Cetatea lui Bucur, (despre care Cosmin Ciotloş a scris în numărul nr. 19/2006) placheta lui Ştefan Baciu reeditată după 66 de ani, este tocmai această profuziune a amănuntelor urban-existenţiale. Poetul, precoce artistic şi editorial, era suficient de matur pentru ca picturile lui impresioniste să fie realizate nu numai cu graţie lirică, dar şi cu exactitate documentară. Împărţit pe cicluri cu titluri relevante (Peisagii, Vin, frişcă şi tutun, Ziduri, Oameni, Duh), sumarul apare ca o asamblare de hărţi tematice. Privirea proaspătă a autorului e sprijinită pe o metodă şi o ambiţie de topograf. La sfârşitul lecturii, după ce am văzut oraşul de aproape şi i-am simţit pulsul, avem senzaţia contrară: că se îndepărtează în spaţiu şi îl putem contempla de sus. Efectul de perspectivă se datorează unui joc subtil al poetului, care alternează descrierea cu interpretarea. Nu avem în faţa ochilor simple fotografii, ci tablouri veritabile: în tuşele realizate cu îndemânare sunt introduse ingredientele atitudinii şi filozofiei autorului. Ştefan Baciu nu e un receptor pasiv al farmecului bucureştean, distribuit în seturi de ilustrate colorate, ci un peisagist cu personalitate, manifestă în unele versuri şi discretă în altele. Volumul începe cu o invocaţie/ dedicaţie făcută urbei, iubită şi urâtă în egală măsură, ca în orice dragoste cu năbădăi: "Cât te urăsc, oraşul meu iubit,/ Cât te râvnesc, când nu sunt lângă tine,/ Căci cu o albă lamă de cuţit/ Otrava ta mi-ai încrustat-o-n vine.// Eu ţi-am zidit lumina-n carte./ Mi-ai fost în viaţă marele blestem,/ Nu eşti aici, dar hăuieşti departe,/ În somn te-aud şi treaz te chem.// Nici slova, nici femeia, băutura,/ Nu-mi folosesc când nu te am,/ Eu am gustat de-atâtea ori tortura:/ Un mort erai, dar apăreai la geam.// (...) Te simt alături, ca pe-un frate,/ Te răsfoiesc în gând ca pe-un album,/ Prin tine m-am făcut eternitate,/ Ca pasărea ce s-a născut din scrum.// O, Bucureşti, sunt robul tău de-a pururi,/ Căci bucuria ta amară m-a durut!/ ţii cumpăna-ntre pietre şi azururi,/ Cu buza arsă fruntea ţi-o sărut." (Bucureşti!). Dincolo de tăietura argheziană a versului, observăm aici o dedublare lirică şi o surprinzătoare anticipare. Poetul evocă metropola ca pe o iubită pierdută, într-un ton de jale şi cu sentimentul ireversibilităţii, de parcă s-ar afla la mii de kilometri distanţă. Or, această experienţă a exilului Ştefan Baciu avea s-o cunoască destul de curând şi s-o prelungească până la sfârşitul vieţii. Cel ce-şi va petrece bătrâneţile în Honolulu se desparte, în avans, de Bucureştii tinereţii lui, accentul cu care se deschide Cetatea lui Bucur fiind premonitoriu.

Deşi bucureştean prin adopţie şi pe termen relativ scurt (între 1937, când, venit de la Braşov, descinde în Capitală, şi 1946, când pleacă din ţară ca ataşat la Legaţia din Berna), poetul dovedeşte fineţuri de connaisseur. Secvenţele citadine sunt cristalizate cu artă, elementul definitoriu şi amănuntul semnificativ regăsindu-se în acelaşi desen. Tematizarea e subliniată. Iniţial, oraşul este observat la ceas de odihnă (duminicală) şi în acele arii pe care locuitorii răsuflă de stresul vieţii cotidiene. Parcuri, lacuri, ştranduri sunt tot atâtea locuri de agrement; li se adaugă... cimitirul Bellu, unde odihna e totală şi "Femei în negru, ca morminte,/ Plutesc pe-alee ca lumini,/ Când timpul spală oseminte,/ Cântând din albe violini". Peisagiile sunt diversificate, apoi, prin captarea trepidaţiei sociale: pe Lipscani e "zgomot şi tortură", "viaţa-n uliţi sforăie şi rage", Calea Victoriei apare, bineînţeles, ca Sodoma şi Gomora capitalismului autohton (e greu să scăpăm de clişeele epocii), iar periferia se înfăţişează în toată splendoarea mizeriei sale, într-unele din cele mai plastice versuri ale volumului: "Cum pot să laud oare-n rime/ Puroiul gros ce colcăie în tine?/ Ai cer pătat de oftică şi crime,/ Pământ brăzdat de sutele de şine.// Maidanul ca un hoit stă-n soare:/ Rahitici prunci, conserve desfundate,/ În case-i fum, tăcere şi strâmtoare,/ Femei în uşi, privind desfigurate.// Prin curţi sunt sute de drapele:/ Cămăşi, batiste, largi tricouri,/ Sudoarea acră suie către stele,/ Trecu un tren, rămân ecouri.// Din fabrici ies tendoane salariate,/ Duhnind a benzolină şi bitum,/ Ca inima din veac, motorul bate,/ Furnale scuipă zgomote şi fum.// (...) Iar ei privesc. Departe fuge viaţa,/ E-o barieră-n drum, sau poate-o mare./ Tac umbrele şi curge dimineaţa,/ Ca-ntr-un canal de unde nu-i scăpare." (Periferie).

Urmează incursiuni mai plăcute în interioare de cofetării cu ştaif şi cu "toată goma-nmănuşată", cafenele şi grădini de vară; după care autorul se agaţă precum iedera de zidurile caselor boiereşti, respirând cu nesaţ aerul altor timpuri, sau se arată oripilat de blocul cu multe şi impersonale apartamente, "moloh uriaş de zgură şi ivoriu". Fără să fie un tradiţionalist pur şi dur, Ştefan Baciu are o evidentă repulsie faţă de uniformizarea pe care progresul ar putea-o aduce. În dantelăria impresionistă a poemelor lui apare şi acest fir, subţire dar rezistent, tras din ghemul expresionist al epocii. În Cetatea lui Bucur se agită florărese şi telali, vânzători de covrigi şi de raci, flaşnetari, lustragii, cerşetori: o umanitate pestriţă, o sumă de indivizi care îşi îndeplinesc menirea cu maximă dexteritate profesională. Din faptul că poetul nu-i judecă - deşi, cum spuneam, interpretarea nu lipseşte din aceste versuri metropolitane - deducem că buba (rana) e în altă parte. şi într-adevăr, în ultima secţiune a plachetei, Duh, accentul moral devine explicit: "Biserici mari, cu scumpe policandre,/ În voi se-ascund atâtea necredinţi,/ Doar pruncii vin, cu gesturi tandre/ şi îngenunche-n rugăciuni fierbinţi.// Puhavul domn, cucoana colorată,/ Se-opresc aici grăbiţi, miraţi;/ Biserici ai destule, urbe desfrânată,/ Dar sfinţii tăi cu toţii-s cocoşaţi.// (...) Căci piatra sutelor de-altare,/ Pe temelii găunoase stă aici,/ Iisus, de-ar răsări de-odat' în zare,/ S-ar mânia şi-ar şuiera din bici." (Bisericile).

O ultimă observaţie se leagă de tehnica poetului de a ecrana descripţiile făcute, în priză directă cu întâmplările, printr-o reflecţie mai generală pusă pe o notă muzicală. La Moşi, Capşa, Florăresele, din cicluri tematice diferite, sunt construite în acelaşi mod. E descrisă mai întâi scena plină de forfot, surprinsă în febra divertismentului sau a comerţului ambulant; iar apoi culorile se întunecă, zgomotul diurn se stinge, o linişte vag-eminesciană se lasă ca o ceaţă peste peisajul citadin. Iată două mostre de final melancolizant: "Acum nu-i nimeni. Umbrele coboară/ Pe corturi strâmbe, ca un hoţ din pod./ şi liniştea pe toţi îi înfăşoară/ În somn, cu lung şi greu năvod." (La Moşi); "O lavalieră neagră se agită,/ Vărsând pe mese şvarţ şi dinamită,/ În timp ce seara urcă bulevardul.// Apoi perdele cad pe toată strada,/ Acoperind pecinginea cu fardul./ Pe geamuri, noaptea îşi ascute spada." (Capşa). Altfel spus, oamenii mai şi cască, obosiţi, somnolenţi, precum călcătoresele lui Degas. E o altă notă de subtilitate creativă a unui poet care ar trebui recitit.