Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Viaţă de câine de Daniel Cristea-Enache

La prima vedere, Radu Aldulescu, prin realismul său dur şi limbajul greu şi colţuros ca un pietroi, este un precursor al auto-ficţionarilor de azi, pentru care nu mai există, practic, nici un tabu. Această linie continuă s-ar înscrie, de altfel, în logica succesiunii fără ruptură dintre generaţia '90 şi cea care i-a urmat. Şi totuşi, la o lectură mai atentă, constatăm că diferenţele sunt mai adânci decât asemănările. Spre deosebire de "ego-prozatori" precum Cezar Paul-Bădescu, Claudia Golea ori Dragoş Bucurenci, cu un picioruş în propria viaţă şi cu altul în gramatică, Radu Aldulescu e un romancier cu călcătura grea şi un stil inconfundabil. Nimic nu poate fi extras din Amantul Colivăresei pentru a fi plasat în alte contexte şi ansambluri compoziţionale. Masiv şi mărunt bătut în pagină, romanul, desfăşurat pe spaţii ample, se ţine la nivelul fiecărui fragment. Cu cât derularea evenimentelor capătă viteză, cu cât centrifuga ficţională tinde să împrăştie faptele în toate direcţiile, cu atât se fac mai bine observate un ritm al naraţiunii şi o coerenţă a ei.
Furturi şi cafturi, partide de box în ring şi în afara lui, episoade din armată şi din alte colonii penitenciare (unitatea din Moşneni, cărămidăria Viezuroaia, Policolorul, 23 August), amoruri pour toujours şi acuplări grăbite, gâfâite, înfometări progresive şi câtuşi de puţin voite, îndestulări porcine, cu specularea unor momente favorabile, o curvă, Bica şchioapa, cu un picior de lemn pe care mai bine de patruzeci de soldaţi îşi pun semnăturile, şi o artistă de circ, Atena, cu pulpele încleştate, tratându-i pe bărbaţi ca pe nişte lighioane dresate, amiciţii strânse, derivate în homosexualitate, şi uri mocnite, pe punctul de a exploda; multe, multe personaje memorabile, începând, desigur, cu protagonistul romanului, Dimitrie (Mite) Cafanu, şi sfârşind cu un Cârnu din Brăneşti, cerşetor, "corcitură de profet şi artist"... Adunate, toate aceste fragmente şi fâşii epice, de culori atât de diferite, nu dau impresia de kitsch, întrucât prezintă aceeaşi textură. Or, dacă, să zicem, consistenţa epică ţine de talent, de forţa brută a prozatorului, construcţia unui asemenea roman ar fi imposibilă fără o inteligenţă artistică pe măsură.
I s-a creat, în timp, lui Radu Aldulescu o imagine falsă: aceea de plebeu nu numai al lumii noastre culturale, ci şi al literaturii pe care o scrie, un talent robust, fără instrucţie, un romancier punându-şi experienţele şi viscerele pe masă. Că lucrurile nu stau nicidecum aşa, o dovedeşte faptul că absolut toate scenele, descrierile, dialogurile şi monologurile personajelor, stilul direct legat ori cel indirect liber utilizate consecvent, portretele atent conturate şi insistenţa autorului asupra unor "amănunte" sunt subsumate unui proiect narativ pe cât de complex, pe atât de bine urmărit şi împlinit. Amantul Colivăresei este cronica unei lumi cleioase, clisoase, în care viaţa cu "pulsaţia ei păstoasă şi hurducăită" se încăpăţânează să subziste. Reţeta pare să fie, până la un punct, aceea a romanului picaresc, cu trecerea unui erou printr-o serie de întâmplări spectaculoase şi medii diverse, cu reîncărcarea şi reluarea, de la zero, a traseului. Din copilărie încă, Mite îşi uimeşte mama prin sexualitatea lui conţinută, prin obsesia erotică aşteptând sau căutând supape eliberatoare. Virilitatea personajului este impresionantă şi explozivă, ca la Zahei orbul al lui Voiculescu; sau adolescentul lui Márquez din Ultimul veac de singurătate, fugit de-acasă cu ţiganii şi revenit în Macondo ca o imagine vivantă, de bâlci, a Bărbăţiei.
Până într-un anumit moment, Mite este neafectat de tot ceea ce i se întâmplă. Trece prin experienţe traumatizante ca un taur mereu întărâtat, neobosit în a o lua de la capăt, iar şi iar, cu întreaga vitalitate a tinereţii. Copil ignorat, ca şi fraţii lui, de "tăticuţul nostru", neînţeles de mama care-l iubeşte mai mult pe Nicuşor, puber găsindu-şi fericirea în braţele unei Colivărese incandescent-temătoare, boxer de mare perspectivă, cu lovituri de o elaborată sălbăticie, "om-macara" în ocna Policolorului, săltând ca pe nimic, la nouăsprezece ani, butoaie de 230 kilograme cu sodă caustică, militar blazat de muncă şi abil în a o evita, hoţ de buzunare şi bătăuş, în continuare, redutabil, Mite e un picaro la nivelul glorioşilor şi atât de simpaticilor săi predecesori. Nimic nu poate să-l clatine; cu atât mai puţin, să-l frângă. Iată-l într-o ipostază de luptător triumfător, în Sala mizeră din Calea Dudeşti: "- Joacă, joacă, mai multă joacă, îi sâcâie Dorin neîncetat. Nu mai sta pe loc, fugi de-acolo, mişcare, mai multă mişcare... Ei par să-l ia în seamă. Dar mai degrabă prudenţa, grija faţă de propriul trup care trebuie să lovească şi să desfiinţeze, e cea care întârzie iminenţa unei încleştări pe viaţă şi pe moarte. Toţi ştiu ce-i poate osul Cocârlatului ăsta mare când se porneşte. - Dreapta, Mite! ţipă scurt Vicenţiu Popa, şi-n acelaşi moment dreapta lui Mite îl făcu pe Cocârlatu să se cutremure din creştet până-n tălpi. Îl văzură toţi vibrând ca o lamă de oţel bine înfiptă în duşumea. - Acum, Mite, peste el! zbieră ca scos din minţi Florin Marcu. Nu-l lăsa! Mori cu el de gât, Miteluş! Ei se înfipseseră deja în mijlocul careului de frânghii de aproape jumătate de minut, cu picioarele depărtate, betonate parcă în podea, trimiţându-şi alternativ lovituri în stare să dărâme un zid, insensibili la zbieretele sincopate ale lui Dorin: taiiim! taiiim! taiiim, ritmând vacarmul cu fugi de-acolo, Mugur, şi dreapta tot acolo, Mite. Nu se mai urneau şi erau atât de obsedaţi să lovească, încât abia de se mai sinchiseau să se apere. Pumnii explodau şi ciuruiau trupurile lor tinere şi frumoase
într-un martiriu magnific, reverberând o aură densă de irealitate izvorâtă parcă din conştiinţele lor risipite spre zări nebănuite. Se vedeau unul pe altul ca printr-un vis imemorial şi îndelung râvnit şi tot aşa îi vedeau şi ceilalţi." (p. 56).
Se observă imediat dinamica scenei, ca şi a fragmentului însuşi. Textul demarează în registru realist pentru a ajunge la o poezie a violenţei şi apoi la poezie, pur şi simplu. Apelativul câini sovietici cu care antrenorul Geza Furo îşi dezmiardă băieţii din ring se va transforma, treptat, într-un renume: într-o definiţie a succesului obţinut prin rezistenţa la lovituri nimicitoare. Autorul va face să alunece determinantul, păstrând şi accentuând imaginea câinelui ca o emblemă iradiantă a întregului roman. Mite are - vedem tot mai clar - o viaţă de câine. Rătăceşte de colo-colo ca o potaie a nimănui, îşi caută un stăpân, îl găseşte, apoi îl părăseşte, dus (ca şi Bajnorică, prietenul lui) de soarta sa călătoare. Ceilalţi oameni, îngroziţi să rămână singuri, se strâng mereu laolaltă, se ascultă, se ajută, se sprijină şi se consolează reciproc. În schimb, Mite nu reuşeşte să se lege pentru totdeauna de ceva sau de cineva. Amuşină, ca un câine mare, muşcă sau schelălăie pe drumurile vieţii, priveşte uneori cu ochi injectaţi, de dulău turbat, ori se gudură pe lângă o nouă fustă, cu speranţa că aceasta va cădea cât mai grabnic. E un animal, deocamdată, fericit, cu atâţia pumni încasaţi în ficat sau în figură, dar cu un tonus foarte bun; un fel de vagabond îndrăcit pe care nimeni şi nimic nu-l poate ţine-n loc, "regulându-i pe toţi cei care vroiau să-l reguleze".
Radu Aldulescu introduce, din loc în loc şi cu bun dozaj, pigmenţii unui limbaj crud, un argou al mahalalei bucureştene din care se vor ivi, peste ani, şi actualii băieţi de băieţi. Dialogurile lui Mite cu Bajnorică şi aventurile amândurora pe litoral, alături de obseda(n)ta Atena, sunt de o virtuozitate epică şi stilistică remarcabilă. Când eşti pe malul mării, fără un ban în buzunar, ai prefera să-ţi mai vânturi ambianţa. Aştepţi ca unu' să iasă cu ceva, iar dacă nu, e obligatoriu să prăduim câte una din putorile astea patente. Fiindcă, vezi mătăluţă, dacă unii ştiu să-l facă pe ban, alţii, cum am fi noi, cunoaştem cum să-l tocăm pe ban. Uite-o pe-asta mică, Atenuţa, deja intrată-n viteză; hai s-o punem aşa cum trebuie, că păsărica abia aşteaptă. Numai că Atena, cu instinctul ei de îmblânzitoare de sub cupola circului, mi ţi-i dresează pe două-trei pagini pe cei doi câini mari şi pofticioşi, folosindu-i, ea, ca pe nişte unelte ale propriilor perversiuni.
Cine pe cine stăpâneşte, manipulează, utilizează? În curând, va intra în scenă un personaj care cunoaşte răspunsul: Diavolul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara