Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Viaţa ca o panoramă de Ion Simuţ

Primul aşezat în Groapa lui Ouatu, adică în "câmpul întins şi pustiu al Cuţaridei", de la marginea cartierului Griviţa, e Grigore, paznicul: "Când îşi adusese nevasta şi lopata să-şi sape bordeiul, împrejur nu era ţipenie de om. Un an de zile păzise tinichelele gropii şi gura ei adâncă" - se spune în capitolul introductiv al romanului (prima ediţie apare în 1957; a doua, cu modificări şi adaosuri, în 1963; a treia ediţie, cu alte ajustări, intră în 1966 în "Biblioteca pentru toţi", ceea ce înseamnă o performanţă de consacrare). S-ar zice că Grigore e, dacă nu un întemeietor, atunci primul stăpân al locului, invidiat şi respectat ca atare. Dar mai mult decât atât, el e martorul extinderii mahalalei: "Pe urmă mai veniseră oameni. Mahalaua se lărgise spre marginea gropii, de-a lungul drumului Cuţaridei. Lume nevoiaşă, ceferişti de lucrau la stat, meseriaşi pe banii lor, nişte zidari, plini de copii, cu muieri frumoase şi parşive, un negustor care ridicase odăi de zid şi deschisese cârciumă la rampă, un frizer, un croitor cu atelier mecanic şi ucenic; semăna a aşezare, nu-i mai era frică iarna când cădeau viscolele" (fragment tot din capitolul introductiv). Grigore are filosofia sadoveniană a trecerii timpului, materializat în anotimpuri, dar ceea ce vede el nu e o natură somptuoasă, cu fenomene ritualice, ci o lume pestriţă, decăzută şi tristă: "Trecuseră zile după zile, unii muriseră, el văzuse nunţi şi petreceri, copiii mahalagiilor crescuseră sub ochii săi bătrâni, îşi aducea aminte de un foc ce mistuise casele, de nişte întâmplări de care mai râdea şi acum, că aşa e viaţa, ca o panoramă..." Aceasta e perspectiva din care se va constitui naraţiunea în Groapa lui Eugen Barbu: viaţa ca o panoramă, cu evenimente banale şi senzaţionale, cu oameni de toate coloraturile, bizari sau anodini, agresori sau victime, săraci sau puşi pe căpătuială. Prima figură distinctă (a doua după Grigore, în ordinea apariţiei în roman) e aceea a cârciumarului Stere. Aglaia, soţia lui Grigore, depune toate diligenţele să-l căsătorească şi primul capitol din roman, Nuntă, este consacrat întemeierii acestei familii, care va constitui una din liniile majore ale epicului. Multe dintre întâlnirile importante ale locului se vor petrece aici. Cârciuma lui Stere se constituie într-un fel de centru, intersecţie semnificativă de "poveşti" şi destine. Stere, dedat la câştig, vede cum "creşte mahalaua" şi speră ca el să crească odată cu ea. Asistă cu satisfacţie la creşterea mahalalei, ceea ce pentru el înseamnă creşterea clientelei, în acest mod putând să rămână deasupra mizeriei, într-un fel de "elită" a negustorilor. Când îşi face casă de zid, scăpând de adăpostul de scânduri şi cartoane, cum avea toată lumea în groapa lui Ouatu, se simte victorios, adică emancipat economic.
Romanul dobândeşte repede palpit narativ. Primele trei capitole au rolul prezentărilor din romanul tradiţional. Nuntă îl prezintă pe Stere, ins fără biografie (nu se cunosc originile lui), aşezat într-o căsnicie formală, fără dragoste. Al doilea capitol, Iepe de şişic, aduce în prim-plan lumea hoţilor de cai, avându-l ca şef pe Bozoncea, respectat de ceilalţi ca un "stăpân". Al treilea capitol, Lume, lărgeşte perspectiva la întregul peisaj social al mahalalei. Camera de imagine se roteşte cinematografic, fluxul de cadre ale prezentului este întrerupt de proiecţii nostalgice spre întemeiere şi întemeietorii locului. După primii veniţi, s-au statornicit în Cuţarida ceferiştii plini de copii, precupeţii olteni ocupaţi cu grădinăritul, chivuţele care adună sticle şi cârpe, apoi tramvaiştii, zidarii. După marea plebe vin frizerul, croitorul, brutarul etc., când cârciumarul Stere prinsese bine cheag. În sfârşit, preotul şi biserica aduc aşezării un oarecare echilibru. Numai Stere şi paznicul de început îşi mai amintesc "câmpul gol", de la origini. Ei pot depune mărturie cum "se mişcă lumea". Universul mahalalei e descris promiţător de către prozator. Urmează alte decupaje, animaţie, conflicte. Oamenii Cuţaridei trăiesc, iubesc şi mor - în episoade epice pregnante, memorabile.
}esătura narativă e viu colorată, într-o construcţie tip puzzle, cu secvenţe narative disparate. Două direcţii principale coagulează lumea Cuţaridei. Una ţine de cârciumarul Stere. Prin el şi ceilalţi negustori ne facem o idee despre profitorii de pe urma sărăciei generale şi evoluţia lor capitalistă. Cealaltă direcţie epică îl are ca protagonist pe Bozoncea, stăpânul hoţilor, îndrăgostit de Didina. Rivalităţile mocnite îi vor aduce în cele din urmă detronarea, moartea şi furtul iubitei. Lumea stabilă a săracilor şi a negustorilor este alternată cu lumea mobilă şi violentă a hoţilor.
Groapa iese în epoca postbelică, nu încape îndoială, dintr-un gest de inconformism. Este rezultatul unei eschive faţă de realismul socialist. Tânărul prozator Eugen Barbu ştie foarte bine capcanele proletcultismului şi încearcă să le evite. Dacă s-ar fi orientat spre clasele sociale tradiţionale (ţărănimea, muncitorimea), eşecul era asigurat, pentru că aici funcţionau clişeele luptei de clasă. De aceea, scriitorul încearcă să iasă din această ecuaţie ideologică, evitând categoriile sociale puternice, prinse în reprezentări definitorii pentru regimul comunist. Lumea din Groapa, periferia neaşezată şi neideologică a oraşului, e un fel de caricatură a proletariatului. Criticii proletcultişti observă devierea sau refugiul şi vor denunţa romanul, recomandând prozatorului să se ocupe de muncitori, de greve, nu de lumpeni şi răpiri de ibovnice. Constrâns, prozatorul va trece de la înfăţişarea Cuţaridei, adică a unei lumi degradate, care scapă aparent legilor marxiste, la prezentarea cartierului vecin, Griviţa, unde se manifestă cu adevărat spiritul "sănătos", progresist, adică revoluţionar, al muncitorilor. Romanul Şoseaua Nordului (1959) e tributul plătit imediat de Eugen Barbu pentru îndrăzneala evazionistă din Groapa (1957). Mai mult, autorul va duce unele prefaceri conjuncturale, care să ilustreze lupta de clasă, în ediţia a doua romanului Groapa (1963), adaosuri la care va renunţa ulterior.
Deşi subiectul şi lumea din Groapa nu sunt rezultatul unei alegeri premeditate, opţiunea lui Eugen Barbu se constituie ca o situare polemică atât faţă de oficialitate, cât şi faţă de celelalte modalităţi epice, mai mult sau mai puţin consacrate. Marginalitatea Cuţaridei sfidează centralitatea unor subiecte narative ideologizate. Pe de altă parte, lumea de mahala apare ca o variantă originală, diferită în mod voit (deşi era diferită în mod cu totul întâmplător) faţă de lumea rurală din proza lui Marin Preda, faţă de lumea aristocratică din proza lui Petru Dumitriu sau faţă de lumea intelectuală din proza lui G. Călinescu. Groapa aduce un univers total diferit faţă de Bietul Ioanide (1953), Moromeţii (I, 1955) sau Cronică de familie (1955). Pare o contrapondere studiată, deşi Eugen Barbu scrie despre lumea copilăriei lui. În Jurnalul unor romane autorul notase încă din 1945: "Căutam pe hărţi ceea ce era lângă mine: o lume exotică. Poftim, o ai, ce faci cu ea? Cu parfumurile, cu ritmul şi cu aburul ei. Acum să te văd! Deocamdată am găsit titlul: Groapa". Prin urmare, scriitorul însuşi, din momentul în care i se revelează acest univers de lângă el ca o mare descoperire, îşi propune să-l înfăţişeze ca "o lume exotică". În anii ´50, exotismul era şi mai frapant, prin comparaţie cu ceea ce era acceptat oficial ca lumi acreditate sau verificate ideologic. Mahalaua nu era printre lumile acreditate şi tocmai de aceea surprinde. Groapa a beneficiat considerabil de pe urma acestui efect de surpriză.
Gorki e modelul declarat al scriitorului nostru în acelaşi jurnal al romanelor din care am mai citat. Finalul cărţii vrea să dea o miză mai mare, capabilă să depăşească pitorescul şi caleidoscopicul. O spune autorul însuşi în Jurnalul unor romane, într-o însemnare din 1957, după a treisprezecea rescriere a romanului: "Îi lipsea un final. Cred că am găsit ceva mai tragic şi mai elipitic, în stare să treacă acea viaţă a gunoiului undeva în absolut. Fără o senzaţie de curgere a materiei în inutilizabil, abandonul total al celorlalţi oameni nu mai are nici un răsunet. O lume fără ecou. Cum ai striga în apă. Poate să înţeleagă cineva ceva din asta? Nu e deznădejde şi nici măcar existenţă larvară. E o lume care protestează prin tragedie. Umbletul hoţilor prin iarba care abia dă, furişat şi solemn, pentru că e auzit ritual, periodic, ca întoarcerea păsărilor, trebuie să simbolizeze bătăile lăptăresei în uşa lui Beethoven. Trece destinul. Îndoiala finală a lui Grigore în faţa spaimei de absolut (cât ar părea de ciudată la o babă analfabetă!) şi laconismul său pot face restul: "Ţi se pare, creşte iarba!" Acest cuvânt îmi trebuise din 1945!!! Ideea de mişcare a lumii, de perisabil, de inconsistenţă, de nepăsare universală la o imensă şi fără sfârşit mizerie umană". În afară de supralicitarea unei autointerpretări, e de reţinut din această mărturisire ideea de a face din Groapa un roman care să aibă ca supratemă fiorul destinului. Nu prin aceasta e însă interesant şi viabil, ci tocmai prin "dogoarea pestilenţială" (e tot sintagma autorului) a unei lumi a declasaţilor şi prin fiorul naturalist al conflictelor şi al violenţelor pasionale.
Investigaţia realistă a lui Eugen Barbu arată, gorkian, ce rămâne din om când se află la limita existenţei. În mizerie, sub apăsarea lipsurilor, viaţa, instinctele (sexualitatea, foamea, setea, rivalităţile) colcăie cu mai multă disperare, cu un fel ciudat de vitalitate amplificată de ameninţările morţii. Fenomenul este studiat şi înfăţişat similar în Groapa lui Eugen Barbu şi, mai târziu, în Şatra (1968) lui Zaharia Stancu. Elementaritatea vieţii se manifestă în tendinţele ei primare, despuiate de disimulările înşelătoare pe care le-ar da civilizaţia şi emanciparea. Mahalaua şi şatra sunt medii şi categorii sociale pe care se poate face mai bine studiul umanităţii esenţiale.
Eugen Barbu face sociologia sărăciei cu mijloacele unui realism pitoresc, indicativ, descriptiv, în care se străduie să implanteze deschideri simbolice sau poetice ca aceea din finalul romanului. Pitorescul mahalalei de prin 1935 a fost revalorizat în sensul unui nou mizerabilism. Plasându-se într-o tradiţie interbelică (G. M. Zamfirescu, Carol Ardeleanu etc.), racordân­du-se la romanul popular cu hoţi, criminali şi femei fatale, Groapa trebuie înscris în filonul mizerabilismului epic, durabil şi atractiv, ilustrat ulterior de Balanţa (1985) lui Ion Băieşu şi, mai ales, de proza lui Radu Aldulescu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara