Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Viaţa muzelor de Rodica Binder


Abandonate după romantism, parnassianism şi simbolism, muzele nu se dau bătute şi reintră pe scena creativităţii estetice şi intelectuale în plin modernism şi avangardism al secolului trecut, în postura unor femei în carne şi oase, inteligente, frumoase, active, refuzînd cel mai adesea statutul de simplu obiect şi sursă a inspiraţiei, pentru a-şi lua însuşirile unor adevăraţi agenţi manageriali ai artistului "partener" pe care-l adoră, inspiră, reprezintă, animă dar şi tiranizează... uneori şi - culmea - pe care îl şi concurează uneori, cu sau fără succes.

Astfel, deşi legată inseparabil de existenţa şi destinul artistului, viaţa "muzelor" devine, prin ea însăşi, demnă de toată atenţia.


Muza ingenuă

Ce rol trebuie să fi deţinut Alice Pleasence Liddel Hargreaves în naşterea minunatei scrieri Alice în ţara Minunilor, dar şi în viaţa autorului, Charles Dodgson, alias Lewis Carroll, pentru ca în 1923, la New York, fetiţa de odinioară, care l-a inspirat pe matematicianul convertit la literatură, să poată lua în primire, la exact o sută de ani de la naşterea acestuia, titlul de "Doctor honoris causa" al Universităţii Columbia pentru virtuţile de ... muză? Alice Liddel a fost o fetiţă deosebit de frumoasă şi deşteaptă. Fotografia în care Alice pozează ca cerşetoare - o temă frecventă în epocă - dă nu atît măsura farmecului pe care " protagonista" cărţii

l-a păstrat pînă la o vîrstă înaintată cît intensitatea legăturii care exista între model şi fotograful-autor. Că muzele lui Dogdson au fost "copii" se datorează nu presupuselor înclinaţii pedofile ale matematicianului scriitor, cît faptului că el, al treilea în şiragul celor zece fraţi şi surori, fusese obişnuit să "dirijeze" ceata. Dogdson soseşte la Oxford în 1850. În răstimpul celor 27 de ani petrecuţi acolo, a fost student, profesor de matematici, rector şi diacon. Acolo i-a şi întîlnit pe Liddels; tatăl Alicei era la acea vreme decan şi Dogdson, fotograf pasionat a imortalizat atît porţiuni ale minunatului parc de la decanat, cît şi chipurile membrilor clanului Liddel. Cît despre Alice, ea i-a pozat nu doar lui Dogdson, ci şi altor fotografi. Cînd prinţul Leopold, cel mai tînăr fiu al reginei Victoria, a sosit la Oxford, s-a îndrăgostit de Alice. Muza avea să se mărite la 28 de ani. Din cei trei fii ai ei, doi cad pe front în primul război mondial, iar cel rămas în viaţă avea să se dovedească un neinspirat administrator al averii părinteşti. Ajunsă văduvă şi într-o situaţie materială precară, Alice Liddel Hargreaves primeşte un ajutor postum din partea lui Dogdson, alias Lewis Carroll: manuscrisul acestuia Aventurile Alicei sub pămînt aflat în posesia ei obţine la o licitaţie suma de 75 de mii de dolari. Iar titlul de "Doctor honoris causa" , pe care muza de odinioară îl ia în primire în 1923 , aduce o undă de bucurie şi consolare în ultimii ani ai vieţii ei.



Muza înţelegătoare



ostă iubită platonică a lui Nietzsche, soţie nu mai puţin "platonică" vreme de aproape 5 decenii, a profesorului şi lingvistului Friedrich Carl Andreas, amantă a lui Rainer Maria Rilke, timp de patru ani, şi prietenă pe-o viaţă cu marele poet, căruia i-a preschimbat nu doar prenumele ci i-a amplificat şi renumele, fostă studentă şi confidentă a lui Freud, continuatoare apoi a psihanalizei acestuia, autoare a peste 20 de volume - romane, eseuri , filozofie, psihologie, critică de artă ( la care se adaugă şi biografiile celor trei bărbaţi celebri de care şi-a legat viaţa), Lou Andreas Salomé nu este unica muză "polivalentă" în galeria secolului 20, dar este una dintre puţinele care şi-a asigurat "nemurirea" printr-un fel de inversare a rolurilor. Celebrităţile masculine cărora frumoasa, inteligenta şi vitala Lou (despre care se spunea că avea un temperament "teuton" şi un suflet "rusesc") le-a stat aproape, au devenit la rîndul lor, inspiratorii propriei lor "muze".

Interesant este că atît Nietzsche cît şi Rilke au cunoscut cea mai creatoare fază a activităţii lor la scurtă vreme după despărţirea de Lou. Dacă Rilke a elogiat aproape imnic calităţile spirituale ale prietenei sale cu care a făcut şi două călătorii în Rusia, Freud a întrevăzut, în spiritul ordonator al discipolei sale doar latura feminină. Răspunzînd elogiului pe care Lou Andreas Salomé i-l aduce în textul intitulat "Îi mulţumesc lui Freud", părintele psihanalizei relativizează implicit meritele autoarei, afirmînd că "pentru întîia oară" a depistat ceva exclusiv "feminin" în activitatea ei intelectuală şi anume: pe cînd el ar dori să lase în voie dezordinea pe care o provoacă "eternele ambivalenţe", Lou se apucă să "deretice" , să pună ordine în lucruri ca şi cum ar dori să demonstreze că şi astfel, totul poate fi plăcut.

Abia după ce din nou i se aduce un elogiu, Freud se înduplecă, după moartea discipolei şi admiratoarei lui, să aprecieze modestia, discreţia păstrată în jurul operelor ei poetice şi literare, ca şi cum Lou "ar fi ştiut unde se află ascunse adevăratele valori ale vieţii".



Muza manager



u un instinct sigur al valorii a acţionat şi cea despre care se spunea că ori de cîte ori unul din artiştii care-i stăteau în preajmă se afla într-o fază de efervescenţă creatoare, trebuie să fi fost îndrăgostit pînă peste urechi de ea: Helena Diakonoff Deluvine, alias "Gala". Cu zece ani mai mare decît cel de care avea să-şi lege cel mai durabil numele, Gala este întruparea unei noi tipologii a muzei moderne. La tradiţionalele calităţi de inspiratoare, educatoare, iubită, mamă, îngrijitoare, Gala adaugă nebănuite competenţe "manageriale", o aprigă activitate impresarială şi cîteva nebănuite şi foarte lucrative strategii de marketing.

Dacă începutul relaţiei matrimoniale a scandalosului cuplu stă încă sub semnul avangardei suprarealiste, finalul este umbrit de decrepitudinea jalnică, de conformismul burghez, atestat şi de convingerile politice de dreapta şi extremă dreaptă ale celor doi, deja în timpul războiului civil din Spania.

Ce ar fi fost Dali fără Gala - este greu de spus. Gala oricum avea deja la activ un furtunos trecut amoros cînd l-a întîlnit pe Dali. Căsătorită cu Paul Eluard, pe care-l cunoscuse într-un sanatoriu de tuberculoşi în Elveţia, a fost legată de grupul suprarealist într-atît încît a fost supranumită mama acestuia, apelativ pe care Gala l-a respins, afirmînd: "Puteţi să mă numiţi merde dar nu mčre (precizare nu tocmai falsă fiindcă Gala a refuzat toată viaţa ei să fie o mamă pentru Cecile, fiica ei şi a lui Paul, aceasta fiind crescută de părinţii lui Eluard). Emigranta rusă, care şi-a confecţionat autobiografii imaginare avea să fie astfel descrisă de soţia lui Max Ernst: "Această creatură lunecoasă, sclipitoare, cu părul lung, întunecat, cu ochii orientali, voalaţi, arzători, cu membre subţiri şi fragile - aducea cu o panteră. Nereuşind să-l convingă pe soţul ei Paul să se aventureze într-o legătură cu mine, s-a decis în cele din urmă să-i păstreze ea pe cei doi bărbaţi, cu asentimentul plin de dragoste al lui Eluard".

Gala îl desparte pe Max Ernst de soţia lui şi împreună cu soţul ei Paul Eluard întreţine un notoriu ménage ŕ trois în cercurile deja imune la scandal, ale suprarealiştilor.

*

În august 1929, însoţită de Paul Eluard, de René şi Georgette Magritte, de Luis Buńuel şi de alţi cîţiva amici, Gala soseşte în satul de pescari Cadaques. Cît timp Dali şi Buńuel aveau să lucreze la un scenariu care să continue povestea cinematografică plină de succes a Cîinelui Andaluz, mica societate urma să petreacă o scurtă vacanţă în sătucul de pe malul mării. În vederea întîlnirii cu Gala, Dali îşi pregăteşte cu sîrg o apariţie ieşită din comun (scena este descrisă în autobiografia Viaţa secretă a lui Salvador Dali). Preparativele dau măsura renumelui de care se bucura Gala, iar osteneala lui Dali nu rămîne nerăsplătită. Muza nu se sperie nici de costumaţia, nici de mirosul pestilenţial pe care Dali îl răspîndea în juru-i (întreţinîndu-şi deliberat renumele de "coprofag"). Îl ia de mînă pe tînărul de 20 de ani, promiţîndu-i că "nu se vor mai despărţi niciodată". Căsătoria legală a celor doi avea să se oficieze mult mai tîrziu, cu binecuvîntarea Papei Pius al XII-lea , după ce Dali, în tablourile lui, îi conferise Galei (care era orice altceva decît angelică) trăsăturile unei Madone, ale unei sfinte. Finalul relaţiei lor matrimoniale este dezgustător şi sordid. Gala nu greşise mizînd pe Dali: mina de aur părea inepuizabilă şi talentele ei de a o exploata depăşiseră orice imaginaţie. La anii senectuţii Gala se avîntă în legături amoroase cu tineri pe care-i copleşeşte de cadouri în timp ce pe Salvador Dali îl tiranizează, îl jigneşte, cum nu se poate mai vehement - notează psihiatrul francez Pierre Roumeguere, în 1981.

În iunie 1982 Gala se stinge din viaţă la Port Lligat şi ultimul episod al vieţii ei are toate însuşirile unei înscenări suprarealiste. În testament ea scrisese că vrea să-şi petreacă ultimele ore pămînteşti la castelul Pubol şi să fie înmormîntată în costumul roşu Dior. Şi pentru a se conforma ultimei ei dorinţe, angajaţii casei o aşează pe Gala, îmbrăcată în costumaţia prevăzută, pe bancheta din spate a Cadillacului care o duce, ca şi cum ea ar fi fost încă în viaţă, la castel ...



Muza creatoare



maginaţi-vă că două autoturisme de aceeaşi fabricaţie gonesc nebuneşte unul spre celălalt dar cînd ciocnirea frontală ameninţă să devină iminentă, şoferii apasă pe pedala de frînă, pneurile fumegă şi cei doi bolizi se opresc unul în faţa celuilalt la mai puţin de un milimetru, abia atingîndu-se. În aceşti termeni îşi prezenta John Lennon întîlnirea fatidică cu Yoko Ono, pe care a echivalat-o cu propriul său eu, în haine de femeie. Pentru istoria Beatles-ilor, întîlnirea celor doi bolizi a avut efecte nefaste; mulţi au bănuit-o pe ambiţioasa plasticiană niponă, membra mişcării "Flux" (un curent conceptualist, amestec de dadaism cu suprarealism), de a fi purtat vina destrămării legendarei formaţii muzicale. Cînd a întîlnit-o pe Yoko Ono, John Lenon se afla la capătul unei perioade de intens consum de droguri, avea o căsnicie obosită, relaţiile cu ceilalţi Beatles erau perturbate şi creativitatea sa muzicală sleise. Ce a urmat se ştie: una din cele mai derutante relaţii de simbioză, de dependenţă amoroasă şi creatoare între muză şi artist, roluri pe care John Lennon şi Yoko Ono şi le-au asumat alternativ, fiecare dintre ei apărîndu-şi frenetic, dublul statut, amîndoi exhibînd cu ostentaţie figura a două jumătăţi aparţinînd aceluiaşi întreg. După asasinarea lui John, Yoko s-a transformat, ca mai toate muzele ce au supravieţuit artiştilor, în administratoare operei, amintirilor şi tezaurului de informaţii a legendarului Beatles. Ea nu a renunţat însă la cultivarea pe mai departe a propriei identităţi artistice, dar şi a mitului lor comun, foarte apropiat, în pofida contextului şi a ingredientelor epocii, de accepţiunile pe care Platon le dădea erosului în al său Symposion: căutarea jumătăţii pierdute, aspirînd spre bine şi frumos.

Aceasta este una din concluziile şi în acelaşi timp din premisele fundamentale ale cărţii reputatei eseiste şi publiciste americane Francine Prose, care se opreşte asupra vieţii muzelor. În galeria inventariată de autoare în volumul publicat în traducere germană, anul trecut la Editura "Nagel and Kimche", cititorul regăseşte şi figurile celor patru muze asupra cărora m-am oprit, precum şi a altor egerii şi inspiratoare, din lumea anglo-saxonă cu precădere. Meritul Francinei Prose este de a fi corelat perfect vieţile şi destinele "muzelor" deducînd de aici, prin numeroase trimiteri la surse şi excursuri istorice, spre staturile ceva mai profunde ale procesului de creaţie.



Muza totală



iudat este că autoarea americană a Vieţii muzelor nu a inclus-o în cartea ei pe Alma Maria Schindler, fosta soţie a lui Gustav Mahler, recăsătorită după moartea compozitorului cu Walter Gropius, divorţată de acesta, recăsătorită cu Franz Werfel, rămasă din nou văduvă... Între aceste mariajuri, văduvii şi divorţuri, Alma Mahler colecţionează adoratori, prieteni şi duşmani iluştri, ca un entomolog insectele rare: Gustav Klimt, Oskar Kokoschka, Alban Berg, Elias Canetti, Lion Feuchtwanger, Gerhard Hauptmann, Leonard Bernstein, Hugo von Hofmannstahl, Wassily Kandinsky, Golo, Heinrich şi Thomas Mann, Maurice Ravel, Erich Maria Remarque, Artur Schnitzler, Arnold Schonberg, Richard Strauss, Igor Stravinsky, Carl Zuckmayer, Paul von Zsolnay... lista rămîne deschisă.

Cu o astfel de colecţie de celebrităţi era firesc ca Alma Mahler să fie admirată şi detestată în acelaşi timp, astfel încît lista apelativelor pe care le-a suscitat personalitatea ei este cel puţin la fel de lungă pe cît este cea a personalităţilor ilustre pe care le-a cunoscut, frecventat şi "inspirat". Pentru unii Alma este muza celor patru arte, pentru alţii o vrăjitoare, o Circe. Theodor Adorno o consideră un monstru, Richard Strauss vede în ambiţiile şi performanţele estetice ale Almei doar expresia complexelor de inferioritate ale unei "muieri cu toane". Scriitoarea Claire Goll credea că cine se căsătoreşte cu Alma este condamnat la moarte, Elias Canetti îşi aminteşte de făptura ei uriaşă, invadatoare, împodobită cu un surîs dulceag şi cu ochi mari, albaştri, sticloşi. Cînd farmecele au început să pălească, Alma îşi făcea apariţia umbrită de pălării gigantice, ornate cu pene de struţ, semănînd ba cu un d'Artagnan, ba cu un travestit, sau cu un armăsar înhămat la un car funebru, scria aceeaşi Claire Goll.

Personaj shakespearian prin natura ei ambivalentă, colosală, prin lumile în care s-a perindat, Alma Maria Schindler a devenit, dincolo de memorialistica proprie, editată în timpul vieţii şi postum (derutantă, mistificatoare şi prea puţin fiabilă), subiectul a nu mai puţin de 5 biografii, contradictorii, scrise în majoritatea cazurilor de femei. Karen Monson vede în Alma o muză neîmblînzită, Susanne Keegan, o mireasă nestatornică, Françoise Giraud elogiază talentele Almei de a se face iubită, întrevăzînd în comportamentul şi convingerile ei, pulsiuni "feministe". În 2001 vede lumina tiparului o altă biografie, critică de astă dată, semnată de Astrid Seele care relevă şi paradoxurile caracterului eroinei, inclusiv antisemitismul ei latent sau virulent, în pofida mariajelor cu artişti evrei sau a frecventării cercurilor intelectuale ale Vienei, marcate de intelighenţia iudaică.

La patru decenii după moartea Almei Mahler, a şasea biografie, editată în 2004 se adevereşte a fi lucrarea de referinţă pentru o exactă şi profundă cunoaştere a acestei muze şi egerii ambivalente, a epocii în care a trăit, a curentelor intelectuale care au marcat-o, a personalităţilor vremii. Cartea se intitulează Witwe im Wahn (ceea ce ar echivala cu Văduvă în delir), este semnată de Oliver Hilmes şi a fost elogios întîmpinată de critica de specialitate. Editurii Siedler îi revine meritul de a fi publicat această excepţională lucrare cu un copleşitor aparat bio-bibliografic. în prefaţa volumului de aproape 500 de pagini, care se lasă citit ca un roman palpitant, biograful afirmă că nu-şi propune să netezească, să atenueze ci dimpotrivă să releve contradicţiile, ambivalenţa personajului datoria lui fiind tocmai aceea de a respecta adevărul. încă din timpul vieţii, Alma se transformase în propriul ei monument şi mit, într-o suprafaţă de proiecţie a tuturor sentimentelor şi resentimentelor celor care au admirat-o sau detestat-o. Spre apusul vieţii, ea îi oferă spre lectură unui bun prieten, Friedrich Torberg, jurnalul ei intim. Acesta realizează că între dramaturgia înscenată de autoare şi realităţile vieţii există unele inadvertenţe flagrante. Dar cum să-i spună pe faţă Almei, crudul adevăr?

Inspirat, acesta, exclamă: "Alma! Eşti cel mai bun partener pe care viaţa l-a avut şi cred că nu pe tine trebuie să te felicit pentru viaţa pe care ai dus-o ci viaţa merită să fie felicitată, pentru tine". Altfel spus, Alma pare să fi atins performanţa supremă a oricărei muze moderne perfect adaptată spiritului narcisist al vremii: capacitatea de a se "autoinspira". De aici încolo viaţa muzelor poate deveni o infinită, nebănuită şi captivantă aventură!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara