Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Dramatică:
Viaţa satului de Marina Constantinescu


Emil Boroghină, fostul director al Teatrului Naţional din Craiova avea un stil aparte de a te invita la o premieră. Stil pe care l-am înţeles în timp. Făcea acelaşi tam-tam fie că era vorba despre un spectacol al lui Purcărete, fie că era vorba despre unul al Danielei Peleanu, pentru că, în primul rînd, în discuţie intra trupa. Avea o strategie extraordinară de a te aduce la Craiova. Cu orice preţ. Doar privindu-l în ochi, la faţa locului, intuiai realitatea, calitatea şi valoarea spectacolului. Iar el le ştia cel dintîi. În final, criteriile intrau în funcţiune şi stabileau, firesc, ierarhiile.
De ce am făcut această introducere? Teatrul Naţional din Bucureşti şi-a deschis stagiunea într-un mod spectaculos. În fiecare seară, altă premieră: Take, Ianke şi Cadîr (regia Grigore Gonţa), Amanţii însîngeraţi (regia Alexandru Tocilescu), Jocul dragostei şi al întîmplării (regia Felix Alexa), Scrisori de dragoste (regia Mircea Cornişteanu). Lucrul acesta este important pentru actorii teatrului. Atenţia tuturor este îndreptată asupra lor, li se pare că sînt mai preţuiţi, mai respectaţi, mai admiraţi, mai ocrotiţi, mai înţeleşi. Că redevin pioni majori ai societăţii. Orice artist are nevoie de asta. Pentru el, pentru ideea de teatru, de artă, de cultură. E minunat cînd cineva îşi propune să facă acest gest astăzi cînd salvarea din mizerie şi promiscuitate, din magma imoralităţii, şi chiar amoralităţii, pare a fi aceea individuală, pe cont propriu. Din păcate însă, vîlva şi fastul s-au concentrat pe un singur spectacol din tot debutul de stagiune atît de bogat. Şi, poate, nu cel mai reuşit: Take, Ianke şi Cadîr de Victor Ioan Popa, în regia lui Grigore Gonţa, cu Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică în rolurile titulare.
În general, dacă nu ai neapărat o idee, atunci e greu de spus de ce te apuci să pui în scenă un text. E greu de înţeles ce a urmărit Grigore Gonţa, în anul de graţie 2001, cu o piesă precum cea mai sus amintită, altfel, atît de cunoscută. Voci ca ale lui Jules Cazaban, Ciubotăraşu, Finteşteanu ne răsună încă în urechi. Interpretarea însemna pur şi simplu rostirea textului. Dialectal, dacă vreţi, cu ticuri verbale şi, implicit, mentale care puneau în valoare tipologii. Într-un tîrg de provincie moldovenesc convieţuirea civilizată dintre un român, un evreu şi un turc era un fapt obişnuit. Spectacolul lui Gonţa se doreşte a fi complex. Din nefericire, nu şi modern. Sfîrşeşte prin a fi, cum s-ar spune, nici una, nici alta. Rostirea nu mai este una memorabilă, nu se pune accentul pe asta, dar nici regia nu propune soluţii, idei noi, provocatoare legate, poate, în primul rînd de toleranţă, un subiect de prim rang astăzi. Acest melanj incert şi neclar slăbeşte forţele spectacolului care nu atrage atenţia în mod evident prin ceva, deşi ar fi putut fi o comedie şi dincolo de replicile lui Victor Ioan Popa. Succesul imens de public este dat, desigur, de prezenţa celor trei mari actori: Radu Beligan (Ianke), Marin Moraru (Take) şi Gheorghe Dinică (Cadîr). Numai simpla lor aducere împreună, extraordinară, de altfel, nu este în sine făcătoare de minuni. A miza doar pe mijloacele lor, pe tehnică şi, mai ales, pe atracţia sigură a numelor lor mi se pare, totuşi, facil şi la prima mînă. E o accelerare prea bruscă pe o pantă ce coboară de la o întîlnire spirituală a regizorului cu Umberto Eco, de pildă, şi cu un univers fascinant pe care a încercat să-l teatralizeze în Numele trandafirului, tot la Teatrul Naţional din Bucureşti. Grigore Gonţa are un spirit ludic fin pe care îl remarcam cu alte ocazii, în multe din spectacolele prezentate la Casandra cu absolvenţii domniei sale, Secţia actorie. Am crezut că şi-l va exploata mai ales aici, în sensul unor subtilităţi regizorale sau nuanţe în jocul actorilor. Mi s-a părut că va fi una din mizele abordării textului, oricum, un ax al mizanscenei. M-am înşelat. E o greşeală că am gîndit un scenariu de acasă şi nu l-am lepădat la poarta teatrului. Atmosfera bucolică de pe scenă încurcă şi mai tare borcanele şi nu insuflă nici o direcţie spectacolului. Decorul lui Mihai Mădescu, un scenograf atît de important şi original (ce echipă minunată a făcut cu Cătălina Buzoianu, cu Mihai Măniuţiu) este de fapt o machetă la scara 1:1 inspirată din Muzeul Satului care, datorită turnantei Naţionalului, se învîrteşte şi-şi arată toate faţetele: prăvăliile, curţile din mai multe unghiuri, veranda spiritualizată prin amplasarea, bizară oricum, a unei pianine - sau pian cu coadă, nu mai ţin bine minte. Muzica, şi ea, completează şi susţine, triumfal, incursiunea în viaţa satului, altfel un tîrg provincial: Hora Staccatto.
Din păcate, nici una dintre interpretări nu va impune spectacolul în memoria, fie şi subiectivă, a teatrului.
În Spaţiul gol, Brook spune undeva cam aşa: "un public mal adapté ou un lieu mal adapté produisent un jeu moins subtile". Sînt mari actori în distribuţie, pe care îi iubesc şi, de aceea, într-un fel mă doare că nu strălucesc şi aici. Că apelează la tehnică, la mijloacele cunoscute fără să caute ceva nou, să-şi resusciteze şi alte resurse şi modalităţi de a-şi pune în lumină personalitatea. În fond, pentru ei s-a făcut spectacolul. Dimpotrivă, pare o reducere a lor pe scenă. Şi nu în sensul esenţializării. M-am întrebat dacă rolul înţeleptului Cadîr nu i s-ar fi potrivit mai bine lui Radu Beligan decît lui Gheorghe Dinică, abandonat cumva într-un con de umbră în economia spectacolului. Pe de altă parte, în Ianke, Radu Beligan pare că se joacă, în surdină, pe sine. Lui Marin Moraru nu-i mai rămîne decît să pluseze, îngroşînd. Cu farmec, pe alocuri. Din Valentin Uritescu cel din Krecinski nu va mai rămîne aproape nimic în acest personaj, nici cal, nici măgar: Ilie. Monica Davidescu o distruge pe Ana a sa printr-o prea patetică şi emfatică apariţie care nu rezonează cu nimeni pe scenă şi pentru că nu este adaptată fiecărui partener în parte, cu modificările de rigoare ale tonului şi atitudinii. Care, de altfel, rămîn aceleaşi, de la un capăt la altul. Cel mai tare are de suferit relaţia cu Ionel, iubitul, viitorul soţ. Mihai Călin pare cumva că încearcă în Ionel o delimitare de zvîcul desuet al partenerei sale directe, preferînd să construiască un personaj linear, lucid, ferindu-se de stridenţele de pe celălalt talger al balanţei. În aceste condiţii, povestea de iubire - mărul discordiei - alunecă în derizoriu, dacă nu în disproporţionat.
Grav mi se pare alt lucru. Nu neapărat faptul că Take, Ianke şi Cadîr de la Naţional nu este o propunere împlinită, o perspectivă a zilelor noastre asupra piesei, o mizanscenă provocatoare. În ciuda calităţii artistice, are succes de public, graţie, fireşte, numelor din distribuţie. Grav este că acest spectacol este transformat într-un manifest al Teatrului Naţional din Bucureşti din secolul 21.