Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Viciul şi sperietoarea de Mircea Mihăieş

Studiul „ficţiunii detective” ridică, înainte de orice, chestiunea apartenenţei genului. Ce putem spune cu certitudine e că această formă de expresie (să n-o numim încă literatură) reprezintă oglinda fidelă, comentariul alcătuit din fragmente, asupra epocii descrise.
E la fel de adevărat că ea era uşor asimilată de publicul larg, de vreme ce „se dezvoltase din lunga tradiţie naţională a literaturii didactice privind infracţiunea, care s-a ivit chiar din zorii colonizării în secolul al şaptesprezecelea” (Moudrov, 2010: 130). Ironic vorbind, se poate afirma că, la origine, stilul hardboiled a reprezentat răzbunarea literaturii asupra pedagogilor, care încercau să eradicheze viciul folosindu-l în chip de sperietoare. Nu ştim dacă inventatorii genului au pus prea multă otravă în ceea ce ar fi trebuit să fie medicament, dar e limpede că în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea povestea Julietei şi a lui Romeo ar fi fost o simplă variantă, atroce şi prizată cu entuziasm, a poveştii tinerei domniţe ucise cu securea.
Brutalităţii subiectelor îi corespunde, în întreaga literatură poliţistă, o brutalitate a limbajului. Expresia literară nu înseamnă vulgaritate şi nici un jargon accesibil doar iniţiaţilor, ci frumuseţea loviturii de floretă care desprinde, cu o mişcare invizibilă, o singură petală din buchetul de trandafiri. Acest limbaj e, în sine, povestea confruntării între sens şi expresivitate, între necesitatea comunicării şi mândria aristocratică în care nu vorbeşte sângele nobil, ci experienţa de viaţă, crudă, nemiloasă, a omului umilit, acceptând exterminarea şi gata să extermine: „Limbajul hard-boiled n-a fost creat de elita intelectuală sau descoperit de profesorii universitari care l-au popularizat ulterior. Această limbă a fost smulsă din gura maeştrilor apăruţi după Revoluţia Industrială de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea şi începutul secolului al douăzecilea în America. Ea a ulcerat în tractirurile cu alccol ilegal şi a ţipat în jazzul omului negru şi, mai cu seamă, în blues-ul lui. Acest limbaj taie până la os, pentru că este un idiom al supravieţuirii, al momentului în care totul se joacă pe o singură carte.” (Mosley, 2009: 599).
Prudenţa ne îndeamnă să facem o distincţie clară între „scrisul despre infracţiune”, şi ceea ce ulterior avea să fie definit drept o reflectare a rupturii din sufletul individului modern. „Scrisul despre infracţiune” era o activitate care, în Statele Unite, a avut iniţial un scop explicit pedagogic: „crimele scandaloase” făceau parte din procesul de „domesticire” în care religiosul şi socialul conlucrau la transformarea „bunului sălbatic” într- un cetăţean placid. În această categorie puteau intra şi un raport cvasi-clinic, precum Cry of Sodom, de Samuel Danforth (1674) şi aşa-numitele crime ballads (vezi lamentoul lui Cotton Mathers din 1699, Pillars of Salt: An History of Some Criminals Executed in this Land for Capital Crimes), dar şi întregul şirag de povestiri despre colonizarea Vestului, perceput ca o aventură iniţiatică, religioasă şi mitică. Oricât de modeste i-ar fi fost resursele, crime fiction participa la construirea Marelui Arhetip American.
Din acest trunchi s-a desprins o variantă narativă în care, amestecând romantismul şi realismul, scriitorii se înfăţişau drept emisarii forţelor „progresiste”, autodesemnate să stârpească Răul din societate. Exemplele lui George Lippard, care publică în 1844 The Quaker City, Harrison Gray Buchanan, cu Asmodeus: or Legends of New York (1848), ori George Thomson, cu transparenta sa pledoarie morală din Venus in Boston (1849) sunt o selecţie aproape întâmplătoare dintr-o serie diversă şi explozivă. Trebuie subliniat, însă, un lucru: indiferent de subiect şi de intervalul discutat, aceste romane îşi aveau originea într-un pariu etic inflexibil şi punitiv. Câteva decenii mai târziu, prin opera unor Conan Doyle, dar şi prin eforturile unui Charles Dickens (vezi Bleak House şi The Mystery of Edwin Drood ) religiosul era înlocuit, sub presiunea teoriilor de mare succes din epocă, de ştiinţific şi pseudo-ştiinţific.
Lawrence Frank insistă asupra influenţei decisive exercitate de darwinism, dar şi de teoriile lui Chales Lyell: „Prin uniformitarianismul lor, Lyell şi Darwin susţineau că adevărata cunoaştere este formată de credinţa în existenţa unor legi naturale imuabile, care lucrează în şi prin timp, putând să ducă la reconstruirea trecutului chiar şi din dovezi parţiale. Ca făuritori conştienţi ai unei viziuni despre lume, cei doi au oferit în scrierile lor modele implicite ale dărilor de seamă narative potrivite înţelegerii istorice” (Frank, 2003: 155).
Într-o astfel de lectură, e limpede că „reconstruirea trecutului chiar şi din dovezi parţiale” încurajează saltul din lumea fizicului în cea a metafizicului. Sherlock Holmes era capabil să reconstruiască o întreagă istorie morală din felul în care o doamnă ţinea umbrela (aşa cum cei doi foneticieni geniali din Pygmalion al lui Bernard Shaw identificau accentul vorbitorilor până la nivelul câtorva străzi), dar e discutabil dacă detectivii hardboiled au fost capabili să conserve această artă. Nici nu aveau cum s-o facă: pe câtă vreme Sherlock Holmes rămâne înafara universului criminal, urmându-şi propria orbită stelară, detectivul-proletar e prins în interstiţiile mean-street-urilor modernităţii ca într-un labirint carnivor din care nu are scăpare.
Metamorfoza decisivă se produce datorită obligaţiei asumate de către protagoniştii romanelor hard-boiled de a da răspunsuri uriaşelor transformări sociale şi morale de după Primul Război Mondial. Dacă vreme de aproape un secol acest tip de crime fiction coexistase cu modalităţile literare dominante (romantismul, sentimentalismul, realismul, decadenţa), începând cu anii ’20 el îşi proiectează în prim-plan propriile formule, prejudecăţi şi, inevitabil, limite. Studiile din 1980 şi 1990 asupra „literaturii detective” au urmat, în linii mari, două abordări. Una din ele, cea mai consistentă din punct de vedere al reflecţiei teoretice, pretinde că tema principală a hard-boiled fiction este controlul social. Sau, mai precis spus, felul în care fiinţa umană se organizează, prin crimă, în vederea controlului societăţii. O astfel de perspectivă – greu de combătut – are dezavantajul că elimină dintre misiunile literaturii ideea divertismentului. „Literatura poliţistă” nu poate fi doar un studiu detaşat şi nemilos al felului în care dominaţia Răului se întinde asupra lumii moderne.
Leonard Cassuto a simţit nevoia, exagerând pentru a-şi impune teza, să adauge acestei perspective normative (în care simţi şi ecourile teoriilor lui Carl Schmitt – „suveranul e cel care decide asupra excepţiei” –, dar şi impactul viziunii foucaultiene, potrivit căreia configuraţiile culturale sunt determinate de cei capabili să impună disciplina socială) o coda prin care amuzamentul şi delectarea sunt invitate să-şi reia locurile de onoare între motivaţiile literaturii hard-boiled: crime fiction-ul se referă la plăcerile şi provocările comunităţ ii – un proces pe parcursul căruia literatura sentimentală oferă modelul original al comunităţii. În mod specific, literatura hard-boiled şi cea sentimentală împărtăşesc grija adâncă pentru acele tipuri de comunităţi care pot fi formate într-o societate croită de individualism şi de modernizarea capitalistă, o combinaţie care subminează autoritatea tradiţiei grupului, în aşa fel încât nu poate fi luat în considerare. Atât povestirile hardboiled, cât şi cele sentimentale privilegiază comunităţile de afiliere şi consimţământ şi ambele sunt înfricoşate îndeosebi de organizarea socială, formată de coerciţie şi exploatare. Drept rezultat, ambele subliniază sudura legăturilor emoţionale, dar şi dificultatea de a ajunge la ele. (Cassuto, 2009: 3-5).


Cassuto, Leonard, 2009. Hard-Boiled Sentimentality. The Secret History of American Crime Stories, New York: Columbia University Press.

Marcus, Greil, Sollors, Werners, 2009. A New Literary History of America, Cambridge: Harvard University Press.

Mosley, Walter, 2009. „Poisonville”, în Marcus, Sollors, 2009.

Moudrov, Alexander, 2010. “Early American Crime Fiction: Origins to Urban Gothic”, în Rzepka, Horsley, 2010.

Rzepka, Charles J., Horsley, Lee, editori, 2010. A Companion to Crime Fiction, Chichester, West Sussex: Wiley-Blackwell.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara