Pe site-ul www.poezie.ro
poate fi întâlnit din când
în când numele lui Victor
Potra ca autor de versuri.
Tânărul autor, descendentul
unor oameni de
cultură (tatăl lui, George
G. Potra, a fost un cunoscut
istoric, publicist şi diplomat,
iar bunicul lui, George Potra,
s-a remarcat prin contribuţii
la istoria Bucureştiului), şi-a
câştigat în ultimii ani o anumită
vizibilitate în publicistică. El
se pronunţă de obicei tranşant,
cu aplomb, în probleme pe care
nu le cunoaşte. Tonul lui tăios
place publicului de azi, care
nu are timp de argumente şi
nuanţări. Iată însă că în poezie
Victor Potra nu mai este atât
de sigur pe el.
Cauza o constituie poate faptul
că scrie cu predilecţie poezii de
dragoste. Emoţionat el însuşi, nu mai
reuşeşte să-l emoţioneze şi pe cititor.
Face declaraţii stângace, de o sinceritate
naivă, filosofează grandilocvent şi
confuz, se expune ironiilor, ca un
Rică Venturiano al vremii noastre
(este adevărat, mai puţin spectaculos
decât personajul lui Caragiale).
Poetul deplânge, de exemplu,
faptul că a cunoscut numai femei
care nu se aflau la prima lor experienţă
amoroasă:
„nu am avut începuturi/ toate
femeile aveau o pecete pe frunte/
secate de iubire/ se cuibăreau în braţele
mele/ eram cald şi eram bun/ şi sufeream
cumplit/ la micul dejun când plecau/
îngrijorate şi amuzate/ acasă”.
(De ce „amuzate”?! Numai Victor
Potra ne-ar putea explica...)
În aceeaşi poezie, intitulată Iubitei
imposibile,autorul declară:
„mi-aş dori să rămân impotent/
după fiecare iubită ratată”.
Sesizăm aici o greşeală de logică:
nimeni nu poate rămâne impotent
de mai multe ori, este de ajuns o
singură dată.
După alte tribulaţii, poezia se
încheie cu o mărturisire înduioşătoare
în plan uman, dar nerelevantă în plan
literar:
„aveam 14 ani şi m-am masturbat/
prima oară/ şi am visat o femeie”.
Poeziile care n-au ca temă dragostea
sunt mai bine construite, dar, discursive
şi moralizatoare, nu depăşesc valoarea
unui articol de ziar:
„să nu dai!/ să nu dai de pomană/
să nu dai bineţe/ să nu dai dreptate celui
drept/ să nu dai mâncare celui flămând/
să nu dai înapoi/ să nu dai doi bani/
pe viaţa lor/ ia!/ totul e comestibil/ pensiile
handicapaţilor/ medicamentele canceroşilor/
pâinea săracului/ viciul disperatului/
sfiala credinciosului/ speranţa! mai ales
ea, speranţa/ e suculentă// iubeşte-te
pe tine însuţi ca pe tine însuţi!//
mama e o povară în plus/ tatăl un portofel
gol/ soţia vătăşel/ copiii argaţi/ aproapele
un comesean nepoftit// să nu-ţi fie frică!//
de lege/ de pedeapsă/ de Dumnezeu/
de singurătate/ de bătrâneţe/ de remuşcari/
doar de milă/ să te temi/ căci de te va
cuprinde o singură dată/ atunci îţi va
sparge carapacea/ şi vei fi om”.
Lipsite de originalitate şi farmec,
poemele lui Victor Potra trec neobservate.
Unul singur a făcut vâlvă, datorită
titlului său stupefiant, Hitler avea
dreptate, ca şi modului neclar în care
autorul îl ironizează în versuri pe
funestul dictator, responsabil de
asasinarea a milioane de oameni
nevinovaţi. În unele pasaje, Victor
Potra pare să-l aprobe pe Hitler:
„Hitler avea dreptate când s-a
revoltat/ împotriva jidanilor care fac
copiii/ să moară de foame doar că/
nu jidanii sunt vinovaţi/ ci copiii pentru
că le e foame”;
„Hitler avea dreptate când voia
să-i ucidă/ pe alţii doar că/ ceilalţi nu
erau vinovaţi că noi/ nu mai încăpem
în noi înşine/ ştim că trăim pentru
altceva/ nu ştim pentru ce şi atunci/
explodăm încet/ în interior”.
Dacă citim şi recitim textul integral,
cu atenţie, şi facem un efort de
descifrare, înţelegem că în realitate
autorul incriminează dictatura, binele
făcut cu forţa, pasivitatea mulţimii
faţă de o ideologie totalitaristă etc.
Dar din cauza incapacităţii sale de
exprimare ca poet nu reuşeşte să
se facă înţeles.
Iată una dintre reacţiile celor care
citesc poeziile de pe Internet ale
lui Victor Potra:
„Un poem provocator, grotesc…
(de la bun început titlul este sordid,
dezinformează, deformează adevărul
istoric, face un fals erou…)… cei
50 de milioane de morţi nu şi-au dat
viaţa pentru ca astăzi fel de fel de
indivizi să scrie inepţii… elogiul urii…
un autor care face risipă de energie
în vid şi pe care bunicul său l-ar fi
repudiat cu siguranţă… dacă mai
trăia să citească această murdărie
sinistră…” (Angela Nache Mamier).
Este… periculos să scrii versuri
dacă nu ai talent, este ca şi cum ai
conduce un avion fără să ai dexteritatea
necesară.
