Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
Virgil Teodorescu de Alex. Ştefănescu


Un suprarealist în Marea Adunare Naţională

Virgil Teodorescu (născut la 15 iunie 1909 în comuna. Cobadin din judeţul Constanţa) a debutat, conform propriilor lui precizări, de trei ori: prima oară în 1926, în Anuarul Liceului "Mircea cel Bătrân" din Constanţa unde era pe atunci elev; a doua oară în 1928, sub pseudonimul Virgil Rareş, în miniaturala şi faimoasa revistă Bilete de papagal (seria întâi) a lui Tudor Arghezi; şi a treia oară în 1932, ca soldat în Compania a V-a a Regimentului 34 Infanterie din Constanţa, într-un fel de manifest, scris de mână de el însuşi, în mai multe exemplare, sub impresia morţii unui recrut sărac şi delicat, Iuseim, copleşit de asprimea vieţii militare. Poemul-necrolog, intitulat Cu chipiul pe cap, exprimă o atitudine protestatară într-un stil ludic şi marchează aderarea lui Virgil Teodorescu la suprarealism:
"Curgeau păduchii de pe el şi îi zisei/ mă iuseime/ mă iuseime frate/ fă-te-ncoace/ şi ia o barză-n cioc/ ei zise el nu ştii/ mai săptămâna/ mi-a mai trântit un general cadâna/ aşa-i dom caporal când n-ai noroc/ mă iuseime/ fă-te mai încoace/ şi ia o barză-n cioc/ las că se face/ se face iuseime cât eşti viu/ n-ai auzit că lui papuc majurul/ ăl de-nvârteşte manutanţa/ i s-au scăpat recruţii în chipiu?/ Se face iuseime cât eşti viu".
Din această perioadă datează, de altfel, şi efemera (două numere) revistă avangardistă Liceu, editată de Virgil Teodorescu - care publică în paginile ei versuri semnate Cocoi Taalat - şi prietenul său Taşcu Gheorghiu (Suly), şi el constănţean. Elaborată mai mult în joacă, revista va deveni, spre surpriza propriilor ei realizatori, un preţios document de istorie literară, consultat de toţi cercetătorii celui de-al doilea val suprarealist din România. Acest al doilea val, cu momentul de apogeu în 1945, i-a avut ca promotori pe Virgil Teodorescu, Taşcu Gheorghiu, Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, D. Trost şi a fost înregistrat (cu satisfacţie) inclusiv de André Breton, pontiful suprarealismului european.
Ca şi emulii săi, Virgil Teodorescu a semnat programe estetice incendiare, a scris versuri în colaborare, şi-a folosit cultura - multilaterală şi bine însuşită - pentru a inventa texte excentrice, care să "epateze" spiritul burghez. El a urmat "tradiţia" suprarealistă şi prin aderarea la mişcarea comunistă (devenind, din 1933, membru al Uniunii Tineretului Comunist), iar la maturitate prin "academizare", şi la propriu, şi la figurat. Poetul a avut, de altfel, întotdeauna o stare de spirit solară, astfel încât revoluţionarismul pentru care a optat din raţiuni de program estetic a luat, în cazul său, o formă echilibrată şi senină, compatibilă cu studiul sistematic (Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti absolvită în 1935) şi cu funcţiile importante din anii de după instaurarea comunismului (redactor-şef al revistei Luceafărul, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale etc.). La prezidiul Marii Adunări Naţionale afişa un surâs luminos, în concordanţă cu aureola sa de păr rar şi alb. Când a murit (la 24 iunie 1987) a făcut-o discret şi împăcat cu sine. Pe catafalc avea figura - neverosimilă - a unui Robespierre angelic.


Ediţii princeps, reeditări, antologii

Cărţile lui Virgil Teodorescu, numeroase, sunt de un nonconformism monoton. Ele reprezintă recolta - bogată - a unui cultivator paşnic şi conştiincios: Poem în leopardă (Les éditions de l'oubli, exemplar "ilustrat cu harta Leopardiei şi un mare număr de stilamancii"), 1940, Diamantul conduce mâinile (exemplar unic, în colab. cu Paul Păun şi Trost), 1940, Blănurile oceanelor (cu două reproduceri de W. Paalen), Butelia de Leyda (Colecţia suprarealistă, cu patru lovaje şi un brevet lovaj), 1945, Critica mizeriei (text programa-tic, în colaborare cu Gellu Naum şi Paul Păun), 1945, Spectrul longevităţii, 122 de cadavre (în colaborare cu Gellu Naum), 1946, Au lobe du sel (La collection surréaliste "Infra-Noir"), 1947, La provocation (La colection surréaliste "Infra-Noir"), 1947, Eloge de Malombra (text programatic, "en collaboration avec Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun et Trost"), 1947, Pisica de mare (piesă într-un act), 1953, Scriu negru pe alb, 1955, Drepturi şi datorii, 1958, Semicerc, 1964, Rocadă, 1967, Corp comun (coperta de Jacques Herold), 1968, Blănurile oceanelor şi alte poeme (antologie, coperta executată de autor), 1969, Vârsta cretei (în colectia "Cele mai frumoase poezii" a Ed. Albatros, cu o prefaţă de Al. Protopopescu şi un portret al autorului de Marcela Cordescu), 1970, Repaosul vocalei, 1970, Poemul întâlnirilor (coperta după o idee a autorului), 1971, Ucenicul nicăieri zărit, 1972, Sentinela aerului, 1972, Heraldica mişcării, 1973, Dreptatea mării (piesă pentru teatrul de păpuşi), 1976, Poezie neîntreruptă (col. "Biblioteca pentru toţi" a Ed. Minerva, 1976), Ancore lucii, 1977, Culminaţia umbrei, 1978, Cât vezi cu ochii (ediţie îngrijită de autor, în col. "Poeţi români contemporani" a Ed. Eminescu), 1983. Texte ale sale şi referiri semnificative la opera sa mai există în Antologia literaturii române de avangardă (alcătuită de Saşa Pană, cu câteva desene de epocă, Ed. pentru Literatură), 1969 şi Avangarda literară românească (antologie, studiu introductiv şi note bibliografice de Marin Mincu, Ed. Minerva), 1983.


Malaxor pentru simbolistica tradiţională

Spre deosebire de scrierile altor avangardişti, poezia lui Virgil Teodorescu nu rămâne o simplă curiozitate, destinată muzeului literaturii. Şi aceasta pentru că autorul ei a deviat de la tehnologiile de creaţie preconizate de textele programatice.
Suprarealiştii - şi cei din primul, şi cei din al doilea val - îşi propuneau să asocieze cuvintele fără intervenţia unei intenţii artistice, în funcţie de ceea ce le "dicta" subconştientul. Faţă de dadaişti, care promovau un hazard de loterie, impersonal, ei au făcut un pas înainte, încurajând individualizarea creaţiei; a lăsa mecanismul exprimării lingvistice să funcţioneze de la sine, în absenţa unui plan - aşa cum se întâmplă la copii, uneori, în timp ce se joacă - înseamnă a evidenţia ceea ce este unic, inconfundabil în subconştientul unui individ (care are obsesii particulare, o structură aparte a stocării informaţiilor în memorie, o logică asociativă distinctă etc.). Acest pas făcut înainte este însă prea mare şi duce la o cădere în extrema cealaltă - care este la fel de sterilizantă în artă ca şi impersonalitatea extragerii din urnă - şi anume la o cădere în monadism, în singularitatea inclasificabilă (şi incomunicabilă). Aşa cum confesiunile făcute de un pacient unui psihanalist nu au valoare artistică întrucât oferă doar imaginea unui "caz" şi nu reprezintă o ficţiune/sinteză expresivă în care să se poată recunoaşte şi alţi oameni, poezia suprarealistă se înfăţişează ca un document indescifrabil, dependent exclusiv de cel care l-a emis şi menit, de aceea, să dispară în neant odată cu el.
O singură funcţie artistică este îndeplinită cu succes de textele suprarealiste şi anume discreditarea convenţiilor estetice consacrate în scopul pregătirii sensibilităţii cititorilor pentru convenţii noi. Suprarealiştii îi fac pe cititori disponibili.
Renunţând în mod provocator la orice organizare controlabilă a poemelor, ei demonstrează că autoritatea regulilor scrisului este oricând atacabilă. Bineînţeles că după "atacul" lor această autoritate se restaurează - din fericire, fiindcă altfel s-ar desfiinţa literatura însăşi (şi nici răzvrătirea avangardiştilor n-ar mai avea sens: răzvrătire împotriva a ce?). Dar, oricum, momentul de relativizare a convenţiei este fertilizator, ca orice criză, ca orice punere în discuţie a ceea ce s-a făcut până la un moment dat.
Virgil Teodorescu îndeplineşte, şi el, această funcţie asumată de suprarealişti, realizând prin poezia sa o critică a poeziei instituţionalizate. Ca nişte malaxoare de o perfecţiune terifiantă, textele pe care le-a publicat de-a lungul timpului sfărâmă lent şi sigur simbolistica tradiţională. Faptul că insurgentul nu se grăbeşte, că nu este impetuos în acţiunea lui iconoclastă, că, dimpotrivă, procedează metodic şi calm reprezintă un mod insolit de a fi avangardist:
"Expectoram flamingi cu ciocul roşu şi din când în când un cleric grăbit/ dar besacteaua căptuşită cu atlaz vişiniu/ instalată în mijlocul memoriei ca pasărea liră/ nu dădea nici un semn de viaţă/ peşti cu ochi enormi şi trenă de aluminiu/ săriseră din plasa şiroind de apă/ şi după lungi căutări infructuoase/ găsiseră în sfârşit pe strada Stanislav Voievod/ pisica birmaneză pierdută de soţii baboianu/ greşeală mortală/ căci luând-o drept unitate de măsură a tuturor corpurilor solide şi lichide/ ridicaseră bariera/ câmpia îşi bombă pieptul eliminând cernoziomul/ şi vecinul îşi tăie la repezeală cocoşul pintenog/ femeia tânără de vis-à-vis/ dominată de complexul lui Irod/ îşi ascunse pruncul nou născut în beci de frica/ masacrului/ atunci/ profitând de zăpăceala generală/ din tenebrele vâscoase ţâşni specia trilobală/ gata oricând să facă orice/ înzestrată cu o forţă de penetraţie nemaiîntâlnită/ capabilă să parcurgă milioane de kilometri/ ca să-şi depună ouăle la loc sigur/ pe strada Stanislav Voievod se făcuse linişte/ noi stam în parc pe-o bancă/ şi ne priveam palmele împietriţi de durere" (Prăpastia din palmă).
Frazele de o eleganţă rece (impresie datorată frecvenţei mari a neologismelor, dar şi unei siguranţe stilistice imperturbabile) nu comunică nimic. Se desfac din ele însele, maiestuos, atrăgând iniţial atenţia ca jetul de apă al unei fântâni arteziene şi pierzându-şi treptat orice relevanţă, transformându-se într-un element de decor. în modul acesta este ridiculizată agitaţia poetului tradiţional, care mereu vrea să spună ceva cuiva. Simbolistica în care el investeşte atât de mult poate fi înlocuită - ne-o demonstrează suprarealistul Virgil Teodorescu - cu orice combinaţie de cuvinte.


Dacă dragoste nu e, totuşi e

Dar, după cum îl preveneam pe cititor de la început, valoarea poeziei lui Virgil Teodorescu nu constă exclusiv într-o acţiune demistificatoare. Poetul nu a respectat ca pe o literă de lege programul suprarealist; l-a trădat discret în tinereţe şi din ce în ce mai evident ulterior. întreţinând impresia că lasă cuvintele să se asocieze de la sine, el şi-a exprimat totuşi anumite stări afective prin turnura retoricii, prin ton, printr-o semantică metalexicală. Multe dintre textele lui seamănă cu gemetele sugestive ale unui om legat la gură care ţine neapărat să ne comunice ceva. Se remarcă astfel faptul că până la urmă "libertatea" suprarealistă a fost resimţită de poet ca o restricţie căreia a încercat să i se sustragă.
Starea afectivă cea mai frecvent exprimată este o dorinţă intensă de dragoste. într-un limbaj ininteligibil, aşezat însă în tiparul sintactic al invocaţiilor erotice, poetul se adresează unei iubite ipotetice:
"Aş vrea să deschidem dulapurile să curgă din ele răşina de brazi/ şi obrazul tău să curgă o dată pentru totdeauna/ Să pot vorbi despre oamenii din Marte/ Despre limbile de pământ intrate adânc în ocean/ Sau despre amuletele făcute din trestii/ Nimănui nu-i trece prin gând să deschidă dulapurile/ Pentru ca toate libertăţile să ne fie permise/ şi obrazul tău să fie din nou o lăcustă/ Din nou mănuşile să se lipească de carne" (Noaptea meduzele îşi desfac voalurile).
Alteori, sunt descrise reverii erotice, bizare. Ele sugerează indirect, prin exuberanţa imaginaţiei, pasiunea îndrăgostitului:
"Voi fi amantul tău cu lilieci pe moarte până la ora cinci până la şoldul tău/ Pentru că numele tău începe cu roza vânturilor începe/ Cu o cange în şira spinării/ Pentru că oricum l-aş răsturna el geme încet/ Ca un solz albastru ca un sac cu oase." (în numele tău plouă).
în cărţile târzii ale lui Virgil Teodorescu această dogoare erotică se atenuează şi îi ia treptat locul o altă dispoziţie sufletească, meditativ-elegiacă:
"Voi fi-n adâncul mării un batiscaf pasiv/ încolăcit de-atroce şi splendide sargase,/ voi fi o umbră-a celui ce de pe ţărm plecase,/ argonaut statornic şi-al apelor conviv./ Străvechi iubit al tenebroasei mase/ fixată în fluidul convulsiv,/ voi fi un cearcăn vânăt, asemeni unui tiv/ pe marginea talazurilor groase:// Pietrificatul lustru zvârlind efecte stranii,/ o alchimie palidă şi bruscă,/ zimţata zvârcolire de moluscă/ ce-o sfârtecă în pliscuri cormoranii." (Adagiu).
Totodată, după cum se observă şi în ultimul text citat, se ajunge la o anumită logică a mesajului, prin gruparea în poem a numeroase cuvinte din aceeaşi arie tematică.


În aşteptarea unei selecţii exigente

Pentru a ilustra "disidenţa" lui Virgil Teodorescu în cadrul suprarealismului am ales poeme cu o anumită consistenţă lirică, vag inteligibile, ca zvonul unui cântec adus de undeva, de foarte departe, de vânt. Trebuie spus însă că numeroase alte poeme ale sale - datând din toate perioadele, de la vârsta primelor încercări şi până la ultimii ani de viaţă - suferă de ariditate. De o ariditate iremediabilă, consternantă, ca aceea a deşerturilor:
"începe să se-audă o şoaptă un murmùr/ ce prevesteşte trecerea spre punctul/ suprem al unităţii secretul adevăr/ acolo unde cât ai zice peşte/ cel care ştie să cunoască în cunoscut se contopeşte -/ începe să se-audă un zornăit impar/ precipitarea în adversa forţă/ concilierea-n termenul dintâi/ al recompenselor de orice gen/ începe să se-audă umbra cum se întinde sub copaci/ şi cum pleznesc broboanele tăcerii/ cum intră fulgeru-n pământ/ pieziş ca lămpile filante/ cum umblă foşnetul retras/ pe podurile de aramă/ începe să se-audă cum curge ca o coamă/ pe sub pavajele de stras/ nisipul." (Consemn).
Chiar şi în poeme cu un anumit dramatism pot fi detectate versuri care nu spun nimic şi care nu spun nimic nici prin faptul că nu spun nimic. Ele rămân, pur şi simplu, combinaţii neinspirate de cuvinte, de genul:
"Aş putea spune că eşti firul circular de marmură verde/ Pe care oamenii îşi întind plămânii ca nişte cupe adânci"; "Tu eşti la fereastră ca un traumatism cunoscut"; "Matriţa e un peşte cu bronhiile galbene/ rănit de scorpioni în ele cresc/ bamele putrede"; "O bârnă moartă. Iată cum atârnă/ aici, deasupra mea, în colţul stâng/ ca o bucată stranie de scârnă" etc.
Nimeni - nici autorul însuşi - nu a făcut o selecţie exigentă din poezia lui Virgil Teodorescu. O asemenea selecţie ar pune în evidenţă, mai bine decât orice comentariu critic, frumuseţea acestei poezii. O frumuseţe sta-tuară şi enigmatică, necircumstanţializată istoric:
"Femeile mai toate erau fântâni fragile./ Crepusculul pătat murea cu zile/ în ţara fără nici un scop/ tremurătoare ca un simplu plop.// Desperecheate pasiuni fugare/ treceau prin frunze, rătăceau pe mare,/ cercei de glod uscat, sigilii sumbre,/ şi-ndrăgostiţii detaşaţi de umbre/ şi obsedaţi de câinii lup din lanţ/ îşi cheltuiau şi cel din urmă sfanţ/ trăgând la ţintă într-al spaimei bâlci,/ stingându-se pe rând, răpuşi de gâlci.// Femeile, fântâni cu pulpe albe,/ purtau ferestrele la gât drept salbe,/ şi populau câmpia fără cer/ înăbuşită sub mobilier,/ despăturind lumina cearşafurilor, tandru,/ pe patul cald din lemn de palisandru.// Cuprinse de tristeţe şi urât,/ îşi desfăcură salba opacă de la gât -/ şi-au galopat pe şesul lung ferestre/ cu herghelii lipsite de căpestre." (Colanul de ferestre).
în "funcţionarea" acestei poezii recunoaştem ritmul liniştit şi amplu al valurilor mării. Necircumstanţializată istoric, opera lui Virgil Teodorescu este circumstanţializată geografic. în biografia spirituală a autorilor născuţi la Pontul Euxin, marea contează - se pare - foarte mult. Iată, în acest sens, o declaraţie a lui Taşcu Gheorghiu, poet suprarealist lipsit de operă (i-a apărut în timpul vieţii un singur poem), grafician de aceeaşi orientare, suprarealistă, traducător rafinat din Lautréamont, Valéry, Desnos, Shakespeare, Rimbaud, Lampedusa, admirator al fastuosului roman Craii de Curtea Veche al lui Mateiu Caragiale: "Marea este o puternică maşină pentru visare, călătorie, rătă-ciri..."; "Marea este o deschidere spre toate orizonturile..."; "Copil fiind, vrând-nevrând, priveam marea. Deschideam geamul, vedeam marea. închideam geamul, vedeam marea. Spărgeam geamul, vedeam marea. Aveam toate condiţiile să mă satur de mare. Şi nu m-am săturat."
Poezia lui Virgil Teodorescu este şi ea o "maşină de visare", calmă, extatică.