Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Visceral de Rodica Zafiu

Multe dintre cuvintele pe care le folosim curent au o componentă evaluativă şi afectivă necuprinsă în dicţionare, dar care joacă un rol esenţial în folosirea lor argumentativă, persuasivă. Dacă de pe o pagină de dicţionar eliminăm, pe de o parte, cuvintele funcţionale (prepoziţii, conjuncţii, pronume, auxiliare), pe de alta termenii pur tehnici, rămînem cu o listă de substantive, adjective, verbe, în a căror semnificaţie latura evaluativă este adesea foarte puternică. Dicţionarele înregistrează în genere sensul denotativ - logic, raţional -, raportarea cuvintelor la un referent obiectiv; mult mai puţin sînt consemnate conotaţiile, semnificaţiile subiective şi interactive depozitate în cuvinte. Desigur, înregistrarea conotaţiilor ar fi riscantă, pentru că acestea sînt prin natura lor instabile; nici nu poate fi vorba de a marca infinitele variaţii individuale, dar chiar valorile validate social se schimbă în timp, odată cu modelele intelectuale dominante. Dicţionarele pot indica această valoare, în cazuri extreme, bine consolidate, prin etichete de tipul "depreciativ", "peiorativ", "ironic" etc.; mai des, o sugerează prin modul în care este formulată definiţia. Unele cuvinte sînt intrinsec evaluative (bun, rău; frumuseţe; a se urîţi); altele asociază unui sens descriptiv obiectiv o evaluare care provine din sistemul cognitiv şi cultural, din asumpţiunile, credinţele şi atitudinile sale de bază. Am mai arătat, cu altă ocazie, cum în limbajul politic termenul spontan (asociat valorilor pozitive ale naturalului şi ale sincerităţii) are valoare pozitivă, în vreme ce deliberat implică o judecată negativă (activînd mitul "duşmanului care conspiră").
Dicţionarele româneşti sînt excesiv de prudente şi sărace în indicarea sensurilor şi implicaţiilor evaluative. Mai ales în cazul împrumuturilor moderne, e consemnat de obicei doar sensul pur referenţial. Un exemplu este cuvîntul visceral, a cărui definiţie este, în DEX, "care aparţine viscerelor, privitor la viscere". Cuvîntul e un împrumut cult din franceză (adjectivul viscéral); în Petit Robert (1990), sensul care ne interesează este definit ca "profond, intime, inconscient (opposé a refléchi)"; corespondentul englezesc visceral are, în Concise Oxford Dictionary (1999), sensul secund "relating to deep inward feelings rather than to the intellect"; în fine, într-un dicţionar italienesc (Zingarelli 1995), pentru adjectivul viscerale glosarea este "adînc înrădăcinat, dar nemotivat raţional". Dicţionarele citate sugerează posibilităţi de aplicare pozitivă sau negativă a termenului, în funcţie de rolul pe care o cultură îl atribuie laturii raţionale, intelectuale a comportamentului; se înclină, în mod evident, către evaluarea negativă. Cu cît e mai preţuit raţionalul, cu atît visceral este mai depreciativ. A vorbi de anticomunism visceral, naţionalism visceral etc. implică deprecierea respectivelor atitudini şi ideologii, interpretate ca pătimaşe, exagerate, subiective, părtinitoare, iraţionale.
Nici celelalte dicţionare româneşti nu oferă descrieri tocmai mulţumitoare. DLR (Dicţionarul limbii române, tomul XIII, 2002) conţine o definiţie care - pe baza unor citate literare din Călinescu şi Ralea - implică mai curînd valori pozitive: visceral - "care este profund intim; care ţine de interiorul fiinţei omeneşti, considerat ca sediu al simţirii, al sentimentelor etc.". Definiţia din MDA (Micul dicţionar academic, 2003) este cel puţin derutantă, pentru că amestecă visceralul cu intelectul: "care ţine de interiorul fiinţei omeneşti, considerat ca sediu al gândirii (s.n.), al sentimentelor". Mai aproape de uzul curent e NDU (Noul dicţionar universal al limbii române, 2006), mai ales prin exemplificări: "care provine din profunzimile fiinţei omeneşti; instinctual: reacţie, ură viscerală".
E cert că visceral este folosit astăzi mai ales cu un sens negativ, indicat adesea de asocierile contextuale: într-un articol se afirmă că "antiamericanismul este ilogic şi visceral" (Ziua, 25.10.2007), iar comentariile on-line contraatacă: "Şi proamericanismul ultimilor ani e la fel de ilogic şi de visceral"; disputa alunecă repede la insulte mai puţin subtile: "Băi fleoşcăitule, tu nu eşti un antiamerican iraţional şi visceral?". Viscerală pare să fie mai ales ura ("comportament incalificabil şi ură viscerală faţă de Gazeta", presaonline.com, 2.07.2007), căreia îi sînt asimilate toate atitudinile de respingere desemnate prin formaţii cu prefixoidul anti- ("nu-mi este simpatic Tom Gallagher, pentru antiliberalismul său visceral" (romanialibera.ro). Contextul în care apare visceral este de cele mai multe ori explicit negativ: "de pe urma instinctului visceral de a ucide" (roportal.ro); "în speranţa că strigătul visceral va acoperi glasul raţiunii celorlalţi" (jurnalul.ro, 12.07.2005); "acest articol calomnios şi visceral" (ziua.ro, 8.08.2007) etc.
Larga utilizare a termenului, mai ales în polemicile politice, produce o tipică lărgire a sensului, o glisare către valoarea, pur afectivă, de insultă. Sensul "tehnic" se pierde şi adjectivul poate primi mărci de intensitate, de gradaţie: "Nu agreez neapărat tonul tău uşor visceral" (lucescu.blog.cotidianul.ro, 28.02.2007). Nu e de neglijat nici productivitatea lexicală a adjectivului, care devine frecvent adverb - "o atitudine visceral şovină" (moldova.net), "presa îl urăşte visceral" (danandronic.blogspot.com) - sau se substantivizează, fie ca nume de emoţie, atitudine - "Mereţi doar pe visceral" (ziua.ro) -, fie ca desemnare a persoanelor care au o anume atitudine: "Visceralii nu au câştigat niciodată în faţa cerebralilor" (adevarul.ro). Există şi derivatul visceralitate: "discordie, vrajbă, ură, visceralitate" (jurnalul.ro). Ar fi cazul ca dicţionarele noastre să ţină cont de aceste evoluţii semantice şi lexicale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara