Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Visând la eroi - Scrisori din Iwo Jima de Angelo Mitchievici

Scrisori din Iwo Jima este filmul pereche al lui Steaguri pline de glorie (Flags of Our Fathers, 2006) şi împreună reprezintă o propunere interesantă a regizorului Clint Eastwood, aceea de a înfăţişa un episod important al celui de-al Doilea Război Mondial din două perspective. Dacă perspectiva învingătorului asupra evenimentelor apare firesc, să ne gîndim cîte filme despre al Doilea Război Mondial avem din perspectiva învinşilor, a germanilor, în raport cu cele turnate despre victoria şi eroismul aliaţilor, al rezistenţei franceze, al Armatei Roşii eliberatoare, al luptelor de partizani, al revoluţiei de la 23 august 1944 pregătită asiduu de comuniştii dispensatori de manifeste, cum am fost lăsaţi s-o credem vreme de 50 de ani etc. Proiectul lui Clint Eastwood - despre primul său film am scris deja - mi se pare deosebit şi din acest punct de vedere: pune faţă în faţă pe acelaşi teatru de război, insula Iwo Jima, două tabere, două mentalităţi, două culturi complet diferite şi un singur numitor comun: condiţia umană.
Cucerirea insulei Iwo Jima anunţă sfîrşitul războiului, deşi capitularea Japoniei s-a putut obţine numai prin detonarea celor două bombe atomice la Hiroşima şi Nagasaki. Pentru cei care au văzut destule filme de război, filmul nu oferă nimic spectaculos, regizorul nici nu şi-a propus asta şi nici să sistematizeze ororile războiului. Ci să-l cunoască pe inamic. În război este aproape imposibil să-l cunoaşti pe inamic altfel decît ca inamic, iar un inamic bun este un inamic mort. Îmi imaginez lucrul la film pentru Eastwood ca o confruntare cu propria sa mitologie, cu propria sa imagine extrasă din manuale, cărţi de popularizare şi poate chiar romane. Ca actor, a jucat de nenumărate ori rolul de pistolar sau de tip dur, rol pentru care-l recomandă şi figura care aduce cu o francheţe plăcută, a pionierului, a omului liber. În acest sens, memorabil rămîne rolul din Necruţătorul (Unforgiven, 1992). Cred că unul dintre defectele filmelor cu o astfel de încărcătură este să dezvolte excesiv fie o latură sentimentală derivînd din frăţiile de război, fie una moralizatoare. Nu am nimic împotriva moralei, dar cred că se poate cel mai uşor transforma în ceva fals, în ipocrizie. Ne regăsim cu filmul lui Eastwood nu în faţa unui inamic, ci mai degrabă a unei situaţii în care apar oameni, fiecare cu povestea lui. Există şi aici, ca peste tot, comandanţi buni precum este însuşi general lt. Tadarnichi Kuribayashi (Ken Watanabe), care conduce întreaga defensivă, sau locotenent colonelul Nishi (Tsuyoshi Ihara), campion olimpic de echitaţie, şi comandanţi excesivi, precum generalul Hayashi sau locotenentul Ito (Shidou Nakamura). De aici nu decurge numaidecît o justificare a eşecului - în mod evident pentru toţi lupta este pierdută înainte de a începe - şi nici o antiteză bun-rău, ci mai degrabă evidenţierea unui rău inevitabil în război: excesul. Excesul constă în a sacrifica inutil viaţa oamenilor din subordine - şi aici ne ciocnim de un reflex mentalitar indus soldatului japonez legat de ideea de onoare. Akira Kurosawa surprinde această mentalitate într-un film admirabil, Kagemusha, şi mărturisesc că am fost foarte curios să descopăr cum vede un american inteligent precum Eastwood acest lucru. Regizorul a surprins bine dilema soldatului japonez pentru care brutarul Saigo (Kazunari Ninomiya) este reprezentativ. Regizorul face din Saigo singurul supravieţuitor, un soldat nepotrivit pentru război, care trăieşte coşmarul de pe poziţia celui care nu se împacă cu moartea eroică. Într-un mod semnificativ, drumurile comandantului Kuribayashi se intersectează cu cele ale cătanei neîndemînatice, comandantul ştie să folosească judicios puţinele forţe de care dispune. Se poate muri cu eleganţa tipic japoneză, fără nebunia care-i animă pe o parte din subordonaţii săi. Povestea soldatului Shimizu (Ryo Kase), exclus din Academia militară pentru a fi ezitat să execute un ordin stupid şi discreţionar, uciderea unui cîine, reprezintă un astfel de exces. Despre altele, regizorul nu îndrăzneşte să "vorbească" şi ele nu au lipsit.
Regizorul urmăreşte şi situaţii tip cu rezolvări contrarii, un soldat american capturat este ucis cu bestilaitate, un altul, Sam, este tratat omeneşte de către locotenent colonelul Nishi, un aristocrat familiarizat, ca şi comandantul Kuribayashi, cu modul american de viaţă. La fel, un japonez care se predă este împuşcat cu sînge rece de către unchiul Sam, pe cînd altul este luat prizonier şi îngrijit după toate regulile, în ciuda ostilităţii afişate. Lecţia de umanitate elementară a acestuia - pentru a nu vorbi de tratatul de la Geneva încălcat fraudulos cu ocazia fiecărui război, fie el şi cel din Irak -, este pusă în paralel cu lecţia doctrinară predată soldaţilor conform căreia inamicul este o fiinţă inferioară, lipsită de curaj, emotivă, adică slabă şi sălbatică. Ignoranţa, sugerează regizorul, este cea care face cele mai multe victime. Cum se împacă însă condiţia umană cu rolul de soldat? La întrebarea aceasta soldaţii japonezi găsesc un răspuns în scrisoarea pe care mama i-o adresează fiului ei Sam, evident rolul acestuia este generic. "Să faci ceea ce este drept pentru că este drept" sună sfatul matern şi mă întreb cîte lucruri rămîn suspendate cu această afirmaţie care nu caută justificare nici în regulamentul militar, nici într-o filozofie particulară. Ce-ar mai fi de adăugat aici? Unul din argumentele mai subtile ale filmului, este că acest război n-ar fi trebuit să aibă niciodată loc. Kuribayashi rememorează anii de ucenicie ca ofiţer la o şcoală americană, cadoul primit la sfîrşit, un frumos Colt, o armă fină de ofiţer, şi ambianţa high life-ului american. La un banchet, o distinsă doamnă îi pune întrebarea stînjenitoare: Ce-ar face dacă SUA şi Japonia ar intra în război. Răspunsul nu poate fi decît corect chiar şi în prezenţa doamnelor şi a prietenilor: să faci ceea ce este drept pentru că este drept. Un soldat nu poate întoarce decizia politicienilor, este drept, însă regizorul scoate la iveală această contradicţie dureroasă a unui conflict care nu este asumat deplin şi care este indicat ca absurd. Nu ştiu dacă ea are o bază reală sau constituie o interpretare a regizorului american, însă mesajul îmi pare destul de clar. Comandantul bea Johnie Walker, poartă un pistol american alături de sabia tradiţională a samuraiului şi, semnificativ, ratînd moartea tradiţională a samuraiului prin sabie se sinucide cu elegantul Colt american. Alături de călăreţul samurai, Nishi, Kuribayashi deplînge timpurile cînd sabia era arma cavalerului, iar războiul nu era mecanizat. Tradiţia însă se poate dovedi un inconvenient atunci cînd ea comandă o sinucidere în masă a propriilor soldaţi asistaţi de comandanţii lor.
Clint Eastwood a încercat să descopere cealată faţă a războiului, făcută din aşteptarea înaintea dezastrului sau a acţiunii. Scrisorile acoperă acest vast teritoriu care introduce normalitatea în spaţiul absurdului. Saigo îi scrie scrisori "defetiste" soţiei sale care urmează să-i nască un copil, Kuribayashi scrie scrisori familiei, soldatul american moare cu scrisoarea mamei pe piept etc. Scrisorile şi fotografiile lui Kuribayashi vor fi salvate de acest soldat imprundent, scrisori care aduc în memorie momente privilegiate şi pe care soldatul le îngroapă pentru a fi dezgropate odată cu istoria bătăliei de la Iwo Jima. Aceste momente dobîndesc o semnificaţie profundă abia acum, cînd ele sunt contemplate din perspectiva sfîrşitului iminent, cînd orice continuitate este ruptă definitiv. Am mai remarcat această convenţie care apropie filmul, ficţiunea de documentar, am văzută pînă şi în cazul unui romance ca Titanic, unde cădea ca nuca în perete. Reflecţia ficţiunii pe bază documentară, apropierea de istorie pe canalul de investigaţie tip Discovery sau History îmi spun ceva. Ficţiunea încearcă să obţină girul faptului istoric, într-un serial precum A Band of Brothers al lui Spielberg, cei care vorbesc în deschiderea fiecărui episod sunt combatanţii reali, cei care au supravieţuit atît gloanţelor cît şi timpului. Soldaţii, figuri nesemnificative pentru roata istoriei, sunt aduşi în scenă şi mai puţin generalii lor. În cazul de faţă, îi avem deopotrivă pe soldaţi şi pe comandanţi în acţiune, prezenţa scrisorilor este menită să întărească caracterul documentar al peliculei. Filmul constituie liantul edificiului documentar şi adevărul este că jurnalul Anei Frank ne spune mai mult despre război decît o sută de bătălii. Pentru toate aceste documente avem un unic revelator - şi în asta constă reuşita unui astfel de demers -, moartea reală a protagoniştilor reali, pentru că nu există nimic mai puternic pentru o voce decît timbrul pe care moartea i-l conferă. Scrisorile din Iwo Jima merită "văzute".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara