Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Viteza căderii de Mihai Zamfir

Căderea unui dictator se produce, în general, cu violenţă şi cu rapiditate. Înlăturarea de la putere a „omului forte“ dintr-o ţară democrată sau semidemocrată, ba chiar dintr-o dictatură ceva mai blîndă, efectuată prin alegeri generale sau printr-o bine organizată lovitură de palat, poate avea loc peste noapte, dar comportă un interval de tranziţie mai lung sau mai scurt, în care personajul numărul unu de pînă mai ieri se obişnuieşte cu umbra anonimatului şi apoi cu obscuritatea.

Cartea lui Grigore Cartianu despre Sfîrşitul Ceauşeştilor (Editura Adevărul, 2010) a devenit imediat best seller, reeditîndu-se în mii de exemplare. Este, pînă astăzi, probabil, cea mai completă istorisire a întîmplărilor de la noi din a doua jumătate a lunii decembrie 1989. Amatorii de senzaţional găsesc în carte suficiente episoade apreciabile sub unghi romanesc; istoricii îşi pot îndrepta atenţia spre documentele oficiale, aproape necunoscute, aflate aici în mare număr; psihologii ar găsi mărturii preţioase asupra modului în care se comportă oamenii puternici din punct de vedere politic în momente de criză şi derută.
Dar cititorului care nu aparţine nici uneia dintre aceste categorii îi atrage, atenţia, în primul rînd, rapiditatea neverosimilă cu care se poate ajunge de la situaţia dictatorului la aceea de fugar şi apoi de prizonier. Cu tiranii se întîmplă un fenomen curios, dar tipic: imediat ce poziţia lor începe să se clatine, ei sunt părăsiţi în cîteva clipe de toţi cei care îi înconjuraseră şi îi adulaseră ani la rînd. Spre deosebire de ceilalţi oameni, tiranul rămîne singur, absolut singur, într-o singură oră. Poate pentru că stăpînise singur, decisese totul singur, trăise singur; enorma şi aparent strălucita curte ce-l înconjurase pînă atunci se transformă într-un teatru de umbre.
Principala învăţătură ce se desprinde din cartea Sfîrşitul Ceauşeştilor se lasă rezumată în cîteva cuvinte.
În ziua de 22 decembrie 1989 la ora 8 dimineaţa, Ceauşescu conduce ultima şedinţă a CPEX, fără să ştie că va fi ultima. Dă dispoziţii ferme de reprimare a mişcării începute la Bucureşti în ajun şi se comportă ca şef absolut al României – ceea ce şi era. Proclamă starea excepţională şi se pune în fruntea unui Comandament militar unic.
În aceeaşi zi de 22 decembrie la ora 12, Ceauşescu fuge cu un elicopter de pe clădirea Comitetului Central, împreună cu soţia sa, cu doi înalţi demnitari şi cu doi aghiotanţi.
La ora 13 în aceeaşi zi, cuplul prezidenţial este abandonat în plin cîmp, la marginea unui lan de ovăz. Pilotul elicopterului pretextează că trebuie să se întoarcă la unitate, aşa că fugarii rămîn singuri şi se ascund mai tîrziu în păpuriş. Vor fi găsiţi şi arestaţi peste încă o oră.
Între momentul cînd, înconjurat de cei mai înalţi demnitari ai statului, dictatorul dădea ordine şi dispoziţii, semnînd hîrtii ce puteau influenţa soarta unui popor întreg, şi momentul cînd, abandonat de toată lumea, se ascundea în păpurişul de la marginea unei şosele oarecare trecuseră ceva mai puţin de trei ore. În urmă cu doar trei ore, Ceauşeştii erau încă cei mai puternici oameni din ţară; după trei ore, făceau figura unor ciumaţi de care toată lumea se lepăda. Cu o noapte înainte, dormiseră în citadela partidului din centrul capitalei; noaptea următoare, cei doi aveau să o petreacă în condiţii mizere şi improvizate, într-o cazarmă din apropierea locului unde fuseseră debarcaţi din elicopter şi abandonaţi la voia întîmplării.
Viteza halucinantă a prăbuşirii impresionează mai mult decît prăbuşirea însăşi.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara