Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Amintiri:
vizită regală într-un târg proletar de Liviu Capşa

descrierea locului

Deşi se află la doar cincizeci de km de Bucureşti şi la un kilometru de Dunăre, Olteniţa ratează, de ani şi ani, atât şansa de a intra în zona metropolitană, cât şi pe aceea de a deveni port la Dunăre.

Orăşelul ultra-industrializat de altă dată, cu şantier naval, filatură de bumbac, fabrică de conserve şi combinat de creşterea şi, mai ales, de sacrificarea porcilor, a lăsat locul, după revoluţie, unui târg dezorientat, veşnic frământat de incertitudini şi, deşi toate cele de mai sus au devenit amintire, tot mai proletarizat.

Oraş de pensionari prematuri, prin binecunoscuta grijă fesenistă a anilor nouăzeci, dar şi de şomeri voinici, Olteniţa şi-a adus, la fiecare votare, un neprecupeţit efort electoral la zdrobitoarele victorii ale fiului rătăcitor.

Acum, cronicizat în neputinţă şi deznădejde, priveşte nostalgic spre ruinele Canalului Dunăre- Bucureşti, care atât de mult îl însufleţise altădată, pulverizat total prin consecvenţă iliesciană, spre Argeşul care se târăşte, negru şi unsuros, în Dunăre, spre portul năpădit de buruieni cât malul şi câini pe care flutură blana. Singurele lucruri care îi mai dau un mic fior sunt ilustratele de pe panourile din holul primăriei, în care se poate vedea sufletul târgului de altădată, cu strada mare plină de case cochete, cu magazine la parter şi balcoane suspendate până la o palmă deasupra trecătorilor, în care doamnele rătăceau, prin zaţul ceştilor de cafea, pe întortocheatele drumuri ale destinului, cu domni îmbrăcaţi impecabil, după selecta modă a epocii, ieşind din Clubul liberalilor, cu clădirile, monumente ale arhitectului Cernescu.


vizita

Aşadar, aici au poposit în vara anului de graţie 1997 Majestăţile Lor, Regele Mihai şi Regina Ana, care se întorceau la Bucureşti după vizita la fosta moşie regală din comuna Mînăstirea.

Când Majestăţile Lor au coborât, în faţa primăriei, dintr-un jeep roşu condus de Regele Mihai, însoţiţi fiind de o singură persoană, cei câţiva olteniţeni, în trecere prin zonă, s-au frecat la ochi şi, asemenea dilematicului ţăran din poveste, au şoptit: „Aşa ceva nu există!”

Deşi nu era încă amiază, se simţea zăduful înăbuşitoarei veri din Bărăgan, în care soarele pare un gălbenuş de ou prăjit în tigaia câmpiei. În bradul din faţa primăriei câteva vrăbii se-nghesuiseră la umbra ramurilor, domolindu-ş i veselul neastâmpăr.

Cât timp s-a derulat scurtul protocol al primirii oaspeţilor, urmat de înaintarea acestora pe treptele primăriei, un zvon a circulat cu viteza luminii şi câteva zeci de persoane, de cele mai diverse vârste şi profesii, strânse pe platoul din faţa primăriei, cerşeau din ochi o explicaţie. Pe care Regele Mihai, îmbrăţişându-i cu privirea sa totdeauna înţelegătoare, le-a dat-o în câteva cuvinte, liniştind suspiciuni şi limpezind neînţelegeri.

Am avut şansa să fiu în preajma Regelui Mihai şi a Reginei Ana, fără vreo împuternicire specială, pe parcursul acestei scurte vizite. N-am descoperit atunci doar personificarea instituţiei monarhice române, despre care citisem tot ce-mi căzuse în mână, ci, mai ales, firescul comportament al unor oameni cu care istoria a fost atât de nedreaptă. Şi când fac această afirmaţie, am în vedere două episoade ale vizitei, pe care le voi reda mai jos.

Când, conform oricărui protocol, primarul Rodin Sima, ţărănistul câştigător al alegerilor locale din 1996 (un adevărat miracol!), a propus vizitarea unor „obiective” (semi)industriale, Regina Ana a întrebat dacă nu există în oraş ceva mai degrabă cultural. A fost întrebarea care a luminat feţele tuturor, oferind, totodată, Muzeului Civilizaţiei Gumelniţa o nesperată şansă de a se înfăţişa şi altor persoane, nu numai unor elevi la ora de istorie. Exponatele acestui muzeu, provenind din celebra cultură neolitică Gumelniţa, cu piese precum „Perechea divină” (prima reprezentare artistică a iubirii dintre un bărbat şi o femeie, descoperită la Măgura Gumelniţa şi datând din mileniul IV înainte de Christos) sau „Zeiţa de la Sultana”, au fost admirate de Majestăţile Lor timp de peste o oră. O singură dată a fost întrerupt din explicaţii directorul muzeului, prof. Done Şerbănescu, când Regele Mihai l-a rugat să vorbească mai rar, ca să înţeleagă mai bine şi Regina. Directorul muzeului vorbea, desigur, româneşte.

La terminarea vizitei de la muzeu, cu sfială, le-am rugat pe Majestăţile Lor să-mi semneze pe unul din volumele lui Mircea Ciobanu de Convorbiri cu Regele Mihai, eu având deja pe pagini de gardă autograful autorului. O rugăminte care mi-a fost îndeplinită în cel mai firesc mod cu putinţă.

La întoarcerea la primărie, pe un traseu de câţiva zeci de metri, două cordoane de olteniţeni, însufleţite de câţiva participanţi, au aplaudat cu voioşie.

Al doilea „episod” al vizitei regale care m-a tulburat în aceeaşi măsură ca dorinţa Majestăţilor lor de a prefera vizita la muzeu unor obiective „străine şi reci”, a fost acela când, la propunerea primarului de a merge la un restaurant pentru masa de prânz, Regele Mihai a spus că s-ar simţi mai bine dacă s-ar putea amenaja ceva la primărie.

Astfel, în sala mică a primăriei, unde se ţin şedinţele de consiliu local, cu mâncarea adusă de la un restaurant din apropiere, fără cea mai mică notă de fast, s-a desfăşurat masa de prânz, pe parcursul căreia Regele şi Regina s-au întreţinut cu ceilalţi comeseni. Maestrul de ceremonii a fost, cu şorţ şi bonetă adecvate, administratorul primăriei, un adevărat expert în arta gastronomiei, fost cândva bucătarul cantinei de partid.

Cele povestite până acum au fost trăite de mine, cum se spune, pe viu. Pentru ce urmează nu bag mâna în foc. Se spune că, mai spre seară, în micul parc din centru, câţiva olteniţeni strânşi, ca de obicei, la o tablă, se contraziceau amical : unii susţineau că l-ar fi văzut pe Regele Mihai, alţii că au văzut doar un jeep roşu, care, pe principala arteră de circulaţie din oraş, se îndrepta spre ieşirea către Bucureşti.


epilog

În cartea de onoare a muzeului, cu copertele sale din pânză rărită, păstrată cu sfinţenie de peste şaizeci de ani, s-au mai adăugat, caligrafiate citeţ, două semnături: Mihai şi Ana. La care cineva, prevăzător cu istoria, a mai adăugat, între paranteze, două cuvinte: Regele şi Regina.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara