Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Vizitarea fabulei de Simona Vasilache

Despre unele cărţi e, pur şi simplu, greu să scrii. S-ar cuveni citate copios, aşa cum citezi, de frica ucigătoarei parafraze, dintr-o poezie. Viziunea vizuinii, a lui Marin Sorescu, din 1982, de la Albatros, e un asemenea fel de tîlcuire. Un "roman într-o doară" zice, scăpîndu-se de răspunderi, autorul lui. O fabulă pîndită de ispita absurdului, făcîndu-se că se încurcă în întîmplări şi-n cuvinte. Starostele, om - vorba vine... - subţire, retras în peşteră, e un urs brun pe care-l paşte, ca pe toţi congenerii lui albiţi, alungaţi, pesemne, de semenii în putere, o bătrîneţe polară. În aşteptarea ei, într-o noapte de şuetă, ori numai o cură de lene binevoitoare meditaţiei, vin să-l viziteze: Bursucul, vecin fără drept de şedere în vizuină, dar întrucîtva necesar, Vulpea, tîrîtă de Cocoş la judecata Ursului (ea va deveni, de fapt, adevărata stăpînă a viziunii), Iepurele, Vulpoiul, Viezurele, Purcelul, Lupul, Broscuţa şi alţi cîţiva. Sorescu are, în a drege poveşti pe care pare că nu şi le mai aminteşte, o inventivitate fără cusur. Prima parte, Viziunea vizuinii, de dinainte de dunga unor versuri mijlocaşe, e-un carambol de biografii şi de passe-temps-uri, cum se spun, întotdeauna, întru însufleţirea locurilor izolate. S-au spus la Canterbury, s-au spus şi la Florenţa. Doar că în peştera-vizuină pătrunde numai umbra lor, o formă goală umplută cu te miri ce, cu demonstraţii de virtuozitate în toate genurile, de la melodramă la flecăreală de salon. Motto-uri serioase (trucate în spirit postmodern) şi desene... ezoterice îţi zăpăcesc definitiv sistemul de repere. În ce fel trebuie citită această proză - agrementată, în societatea literară a vizuinii, cu concursuri de rime? Comme il faut. Pe măsură ce povestea se ramifică, înghiţind personaje, ca la un banchet cu iniţiaţi şi nepoftiţi, geometria devine mai complicată. Vizuina, afumată de oameni care vor să scoată vulpea, e salvată prin deschiderea ei în Peştera Gîndirii Abstracte care, la rîndu-i, răzbate în alte sisteme de grote. Cît pe ce să-ţi laşi autonomia esteticului la intrare şi să cauţi, în subterane, cîrlige literare. De pildă, e marţi, se-ntorc în vizuină, e şedinţă de cenaclu. Ar trebui să citească porcul mistreţ, însă "la început refuzase energic, spunînd că pe el îl doare doar creaţia pentru cei mari, dar, mă rog, va pregăti un material la obiect, scurt şi tăios, pentru că, după părerea lui (şi aici mistreţul deodată se zbîrlise şi-şi arătase colţii), creaţia pentru gărgăriţe de pildă nu se ridică deasupra unei gargariseli... gargariseli." Nu vă ambalaţi curiozitatea, sîntem între animale... O primă secvenţă de poezie (volumul I, }oiuri, al dipticului }oiuri şi ventuze), cu o nota auctoris undeva între maledicţiune (sic!) şi calambur, făcînd referire la însuşi volumul în care apare, anunţă Vizuina vizuinii, în care convenţia fabulei devine subţirel paravan. Versurile de la-nceput, din Nu cunosc, de pildă, sînt, ca Viziunea vizuinii, jucate: "Nu cunosc un cer sub limbă/ O, deasupra cerul gurii!". La reîntîlnirea lor cu proza, în poezia care încheie ciclul de ţoiuri, sînt grave: "Păsările cerului mă tot hrăneau/ Şi eu făceam mofturi la firimituri/ De la o vreme nu mai veneau/ Păsările cerului de prin păduri." Lepădarea de piele (în fine, de blană) este, în a doua parte, aproape totală. Vulpea e acum o cuconiţă emancipată, Ursul un respectabil adulterin. Tonul se schimbă şi el, intrîndu-şi în ritmul recomandabil pentru romanul "serios". Cu dilemele lui: "Acuma sînt animale sau oameni? Oameni sau fiare? Curiozitatea noastră e legitimă, ca autor, sîntem în legitimă apărare să ştim, cum se numeşte asta? să ştim starea... fizică a personajelor noastre, pentru a revedea modul în care ne vor ataca şi cum să ne apărăm." Roman simpatic-teoretic, cu femei-vulpi roşcate... Din relaţia (prohibită de toate poveştile, dar ce-are a face...) a Ursului cu Vulpea, rămîn un vis şi un copil. Visul are, în porţii neegale, magie, poezie, ironie: "şUrsulţ cobora cu o frînghie, făcută din lapte, laptele de la trei vaci albe împletit cu laptele de la trei vaci negre, deci o frînghie împletită în şase, vărgată (laptele vacilor albe era puţin mai întunecat la culoare), către o altă lume, să zicem mai bună şi mai dreaptă, mai dreaptă oricum, fiindcă funia era dreaptă şi el mergea drept în jos. ş...ţ Deodată o lacrimă îi căzu pe funie şi laptele se îndoi cu plîns de om singur, pornit în jos. O altă lacrimă căzu pe-o floare de colţ, încă mai erau flori de colţ pe la colţuri, o culese şi porni mai departe, în jos." În rest, un triunghi conjugal şi inter-specii - soţia Ursului e o viţică, iar amanta e Vulpea, cu dialoguri depreciate, decăzute din ordinea normală a comunicării, alunecînd pe panta unui suprarealism îmblînzit. De vină e, desigur, nefirescul situaţiei. Altfel, perfect recognoscibilă. Viţica e "un animal sănătos" pe cînd, meditează Vulpea, "eu sînt prea intelectualizată, prea livrescă." Drame moderniste răsucite a la postmoderne. În poveste se amestecă, semi-fiinţe nici animale, nici oameni, foştii "combatanţi" din vizuină. Iepurele, de pildă, care vine să citească Ventuze, al doilea volum de versuri. Poezii de sat fantastic, urmînd cea mai pură reţetă Sorescu (dacă aşa ceva există...): "Existenţialei Miţa/ I-a rupt trăznetul rochiţa,/ Cum făcu, cum nu făcu/ Că-n furou rămase, tu!// Asta îi mări-ndoiala/ Miţei existenţiala,/ Acest fapt incoerent/ Azvîrlind-o-n transcendent." După poezie, proza se schimbă din nou. Pe teme la fel de serioase, recuperează vocaţia calamburului şi a absurdului jucat din cuvinte de la-nceput. Cuvinte tăiate din lipsă de spaţiu, ca însăşi povestea. Păcat, păcat, pă.....

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara