Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Vlad Zografi: "Nu mă interesează módele, nu mă conformez lor" de Ioana Pârvulescu

- Dragă Vlad, de la Viitorul e maculatură, adică de vreo opt ani, n-ai mai publicat. De ce?

Pe la începutul anilor '90, când eram la Paris, am aflat cu oarecare uimire că un scriitor serios trebuie să scoată o carte pe an ca să fie vizibil. Adică să intre într-un mecanism pe care, deşi îl cunosc, nu-l înţeleg prea bine şi e inutil să-l judec. Oricum, eu nu sunt un scriitor serios - în sensul ăsta. Nu am scris pur şi simplu pentru că nu am fost în starea care să-mi pună creionul în mână. Nu e vorba de nimic din afară - conjuncţii ale planetelor, scumpirea pâinii, campionatul de fotbal sau campionatul de politică.

"Ce se poate spune despre un om?"

- Cum de te-ai reapucat totuşi de scris, ce a declanşat această minunată carte, America şi acustica ?

Era probabil timpul s-o fac. Acum un an şi jumătate am fost în sudul Franţei şi am văzut Mediterana pentru prima dată. Era o dimineaţă de un calm absolut, cu un cer neverosimil de limpede, se vedea până departe. Am zărit, la limita halucinaţiei, Pirineii. Soarele nu se ridică prea mult în noiembrie, aşa că valurile infinitezimale sclipeau până la orizont. Am rămas nemişcat câteva ore bune. Când am plecat, mi-am zis că am să scriu din nou. Dar, chiar şi în vremea cât n-am scris, am trăit şi m-am gândit. Adică am scris inconştient.

- Îmi place mult ideea asta, cu scrisul inconştient. şi eu cred că scriem tot timpul, chiar când nu ne dăm seama de asta. Iar la tine mi se pare că cele cinci piese de acum reprezintă, cumva, tot atâtea faţete esenţiale ale lumii, alcătuiesc un întreg. Le-ai gândit ca pe un ansamblu?

Am scris cele cinci piese vreme de un an şi ceva. Simţeam nevoia să scot un volum consistent, după opt ani de absenţă. Deşi, tehnic vorbind, există poate asemănări între ele, în fond cred că sunt foarte diferite. În spatele fiecăreia se află imagini, obsesii, gânduri care au supravieţuit multă vreme în mine. Când am ajuns la ultima dintre ele, Atelier, prima din volum, am simţit că, împreună, dau un fel de imagine - nu completă, ar fi şi absurd, dar oarecum coerentă -, că stau bine alături. Cu fiecare dintre ele, când m-am apucat de lucru, voiam să ajung într-un anumit punct, la o anumită imagine, la o anumită situaţie. De pildă, cu Atelier, că tot am pomenit de ea, voiam să golesc scena (după ce se vor fi întâmplat toate câte se întâmplă) şi să pun în faţa publicului nişte maşinării fără absolut nici o iluzie de aparenţă sau apartenenţă umană. Dacă piesa va fi vreodată jucată, momentul va fi, cred, destul de greu de realizat. Apariţia pe care am avut-o eu în minte ar trebui să taie respiraţia publicului. Aici, nu actorii, ci regizorul-scenograf trebuie să rezolve problema. Iar problema, pentru mine, e dispariţia omului aşa cum îl ştim. La fel, când am scris Crima din strada Uranus, am vrut să ajung la o replică probabil trecută cu vederea, dar pentru mine esenţială: "Ce se poate spune despre un om?" Sigur, cititorii cred că ar râde la lectură, în orice caz, eu am râs când am scris-o...

- Şi eu, când am citit-o...

Numai că, dincolo de râs, pentru mine contează blocajul înţelegerii noastre şi al tuturor clişeelor psihologice. E o piesă dizolvant antipsihologistă, cum, într-un fel, sunt toate. Ba chiar e o piesă epistemologică - îmi cer scuze faţă de filosofi. În fine, la fel se întâmplă cu toate. Fiecare piesă are propriul ei centru de coagulare, iar aceşti centri sunt independenţi.

- De pildă? Mi-ar plăcea să-i precizezi, pentru fiecare dintre cele cinci piese, de la prima, Atelier, care mie mi se pare a fi pe ideea viaţa e o scenă (sau o scenetă), dar într-un sens tehnic, actual şi totuşi general-valabil, până la ultima, care vorbeşte despre ieşirea din scenă, ieşirea din sceneta vieţii, dintr-o perspectivă şi metafizică, dar şi foarte umană, a dragostei.

La prima vedere, Atelier ar putea părea o răfuială cu clişeele din teatru. Ei bine, nu e. În general, nu mă interesează răfuielile. Am vrut să duc lucrurile până la ultimele consecinţe, să iau de bune şi clişeele. Sigur, sub o formă distorsionată de mine. Aşa încât, dacă partea întâi a piesei e o farsă grotescă, am vrut ca partea a doua să fie o dramă în toată puterea cuvântului. Asta ca să ajung la tragedia fără cuvinte din final, pe care, aşa cum am zis, am lăsat-o în mare măsură la inspiraţia regizorului-scenograf.
Curăţenie e o piesă despre colaborarea cu Securitatea şi dosariadă. E o piesă despre ceea ce numim cu un cuvânt foarte dificil "conştiinţă". Am vrut să mă joc cu timpul şi să aduc faţă în faţă acelaşi om la două momente (vârste) diferite: cel în care devine informator şi cel în care e obligat s-o mărturisească. Am scris-o pentru că mă uimeşte miopia noastră: vedem mai ales efectele secundare (oribile), nu şi răul adânc şi ubicuu răspândit de mecanismul care a instituit frica şi conformismul, distrugând cu mare artă persuasivă tot ce ne putea duce spre o conştiinţă. De asta am inventat un pesonaj fantastic, securistul-clown, şi i-am dat puteri totale.
Crima din strada Uranus am botezat-o "delir poliţist".

Scriitorii alcătuiesc o lume

- De ce au toate personajele nume de scriitori români?

Simţeam nevoia ca oamenii prezenţi în scenă sau cei despre care se pomeneşte, destul de mulţi, să constituie o lume, o lume bogată, o lume în sine. Or, scriitorii alcătuiesc o lume. În plus, numele lor au rezonanţă, ceea ce e foarte important. Există şi o ambiguitate: personajele sunt şi nu sunt scriitorii al căror nume îl poartă. Adică sunt - în măsura în care asta le dă apartenenţa la o lume, iar lumii îi dă consistenţă. Şi nu sunt - pentru că pur şi simplu, de fapt, nu sunt. Aşa am vrut să-mi botez eu personajele.

-Dar piesa care dă titlul volumului?

M-am gândit de mult să scriu despre noi, cei care (ne) spunem poveşti şi noi, cei care jucăm roluri, în faţa noastră şi în faţa celorlalţi. Asta e America şi acustica: un monolog insuportabil şi irepresibil. Fiecare din noi vrea la un moment dat să suprime vocea obsesivă care se aude înăuntru. Şi să topească toate rolurile la care e condamnat şi se condamnă singur. Probabil că, aşa cum mi l-am închipuit eu, monologul e foarte greu de jucat. Dar asta nu m-a putut împiedica să-l scriu. Iar ultima, Domnul vrea să ştie tot e o "comedie supranaturalistă". Dumnezeu (Dumnezeul din piesă) vrea să înţeleagă ce e nebunia. Ştiu că Dumnezeu trebuie să fie invizibil şi prezent. Eu l-am făcut vizibil şi absent. De fapt, am vrut mai de mult să scriu un monolog în jurul întrebării "Cât costă un kilogram de carne de mine?" şi, într-un fel, am construit piesa ca să ajung aici.

- Cât a contat pentru dramaturgul care eşti "intimitatea" cu Eugen Ionescu, prin traducerea pieselor lui? Şi cum a fost să traduci, împreună cu Vlad Russo, Ionesco?

Probabil că a contat, numai că eu mă simţeam aproape de Ionescu cu mult înainte să-l traduc - de asta am şi intrat în jocul traducerii. Mă simţeam aproape printr-un fel asemănător de a privi lumea. Nu e nici o ruşine să te afli în apropierea unui mare scriitor traducându-l, şi ar fi ridicol să spun că nu m-a influenţat. Da, sigur că m-a influenţat. Cred totuşi că lumea pieselor mele e diferită de cea a lui Ionescu. Cât priveşte traducerea, am lucrat ani de zile în tandem cu prietenul meu Vlad Russo, răsucind fiecare frază pe-o parte şi pe alta, încercând să prindem toate nuanţele şi jocurile de cuvinte, rostind replicile la nesfârşit. E un exerciţiu teatral formidabil - Vlad chiar a fost actor în prima lui tinereţe. Una peste alta, cred că am făcut o treabă bună împreună, iar în curând vom încheia ediţia completă Ionescu.

Îmi place scena, îmi place sala

- Care dintre cele cinci piese îţi e cea mai dragă - ştiu că un autor îşi iubeşte toţi copiii, totuşi... Şi pe care ţi-ai alege-o dacă ai fi regizor?

Mi-e imposibil să răspund. Când le-am scris, am fost pe rând regizorul fiecăreia, le-am văzut pe toate în scenă.

- Apropos de punere în scenă: eşti un spectator fidel al pieselor de pe scenele de azi? Şi ce observaţii ai la "teatrul de azi"... reproşuri, admiraţie, dezamăgiri?

Îmi place foarte mult să merg la teatru. Îmi place scena, îmi place sala. Mă simt bine acolo, fiindcă pot să mă gândesc la piesele mele. |sta e şi motivul pentru care nu pot să fac reproşuri şi nu pot să am dezamăgiri. Fiecare îşi joacă propriul lui teatru. Aşa cum îl vede el. Uneori sunt atent la ce se întâmplă în scenă, alteori mă gândesc mai mult la ale mele. Sigur, am văzut şi spectacole care mi-au plăcut. Nu vreau să vorbesc despre cele oricum bine primite, viu discutate etc. Cred însă că s-a făcut o mare nedreptate unui spectacol al lui Sandu Dabija - Telefonul, omleta şi televizorul. E foarte bun.

- Pentru prima dată de mult timp, mi-a plăcut, odată cu America şi acustica, să citesc teatru şi, în plus, am fost uimită să constat că-mi reprezentam mental spectacolul de pe scenă. Cum reuşeşti să faci totul atât de vizibil, care-i secretul?

Nu e nici un secret. Eu nu am vreun talent ieşit din comun. Singura însuşire poate mai marcată decât la alţi oameni e că îmi pot închipui foarte pregnant şi viu lucrurile. Dar asta nu e o însuşire "intelectuală" sau "artistică", e ceva pur fiziologic. Să-ţi dau un exemplu. Eu, de pildă, nu suport castraveţii cruzi, mirosul şi vederea lor mă fac să vomit. Dar obţin acelaşi efect şi dacă mă gândesc intens la ei, dacă mi-i imaginez. (Asta îmi creează de multe ori probleme.) Am o reactivitate anormal de mare la lucrurile pe care mi le imaginez. Ceea ce e un dezavantaj în cazul castraveţilor poate fi un avantaj în cazul teatrului. Mi-l închipui foarte viu. De asta cred că nici nu e corect să spun că scriu teatru. Eu mă supun direct imaginilor şi cuvintelor dictate tiranic de imaginaţia mea. Ei, sigur, mai e şi un mic diavol critic la mijloc. Mai e şi cineva care vrea să ajungă într-un loc anume. Dar cred că am în primul rând capacitatea de a stăpâni cu închipuirea ce se întâmplă în scenă. Când m-am apucat din nou să scriu teatru, a fost ca şi cum, după ce eşti ţintuit şapte ani în căruciorul cu rotile, înveţi din nou să mergi. Nu rămăsese intactă decât reacţia la castraveţi.

- Ai "reînvăţat" de minune. Ba chiar ai trecut dincolo de mers, ca să-ţi preiau metafora. Care sunt dramaturgii tăi preferaţi?

Tragicii greci, Shakespeare, Moliere, Goldoni, Andreev, Bulgakov, Jarry, Caragiale, Ionesco, Beckett. Ce lipsă de imaginaţie! Dar mai există şi prozatori care pentru mine sunt dramaturgi. De pildă, Dostoievski, Sábato sau Harms.

- Recunosc cu ruşine că nu l-am citit-văzut pe Andreev. Vrei să-mi spui ceva despre el?

Leonid Andreev e un scriitor rus influenţat de Dostoievski, dar şi de Nietzsche. A murit la puţină vreme după revoluţia bolşevică. Una din piesele lui, Recviem, mi se pare extraordinară. E o piesă-limită, cum mai sunt poate doar Scaunele şi Aşteptându-l pe Godot. E inuman de puternică. Mai ales pentru ea l-am pomenit.

- Eşti redactor la Humanitas, cum stăm cu limba română scrisă azi?

Andrei Cornea a publicat acum câţiva ani un articol despre neoromână în Dilema. Mi-e greu să mai adaug ceva. Se scrie şi se vorbeşte într-o altă limbă decât cea cu care, dintr-un capriciu al cronologiei, m-am deprins eu. N-ar fi grav, dacă noua limbă ar fi la fel de bogată şi de nuanţată. Mi-e teamă că e săracă şi idioată. M-am întrebat de ce Dumnezeu nu scriu şi eu în neoromână, aş avea şansa să fiu citit de pildă peste vreo zece-douăzeci de ani. Pur şi simplu mi-e imposibil. Limba mea continuă să fie, anacronic, româna.

- Aici ne asemănăm, cred, noi cei de la România literară cu tine. Mi-ai spus că ai o slăbiciune pentru România literară. Ce te leagă de ea?

Mă leagă foarte multe. Pe la sfârşitul anilor '70, începusem să citesc puţinele reviste culturale. România literară era de departe cea mai bună. Şi nu e vorba numai de valoarea aşa-zicând estetică. De la România literară venea un aer curat, încerca să păstreze o firavă normalitate care a însemnat foarte mult pentru cei din generaţia noastră. }in minte şi acum articolele lui Nicolae Manolescu despre Pământul deocamdată, un volum cu poezii foarte bine angajate, fabricat de Adrian Păunescu (articolul se chema "Poetul deocamdată" şi asta spune tot), sau despre plagiatul lui Eugen Barbu. Sigur, acum e greu să înţelegi miza din spatele acestor polemici (vorba vine polemici, revista era atacată de Săptămâna, braţul scriitoricesc al Securităţii), dar atunci însemna enorm că, măcar în privinţa literaturii, poţi spune adevărul. Apoi, România literară e revista la care am debutat cu o povestire, în februarie 1990, graţie lui Nicolae Manolescu. Am fost primul debutant după decembrie '89, iar ăsta e unul dintre puţinele mele motive de mândrie literară. În fine, maică-mea, la 82 de ani, e tare ne­că­ji­tă dacă ratează vreun număr din România literară, mă pune să-l caut te miri unde. Şi acum mă gândesc că va citi interviul şi încerc să mă exprim cât mai decent, ceea ce, spre indignarea ei, n-am făcut în volumul de teatru.

Mi-e teamă că acum vreo sută de ani eram ceva mai vii intelectual

- Te ocupi de o colecţie de cărţi de ştiinţă. Am citit cu delicii câteva din ele, Universul într-o coajă de nucă, Bărbatul care îşi confunda soţia cu o pălărie, Doar şase numere şi, mai recent, cartea lui Gamow despre Minunata lume a domnului Tompkins... Ai făcut o facultate de fizică, ai doctorat în fizică. Cum se împacă sau se războiesc omul de ştiinţă cu literatul?

Nu sunt om de ştiinţă. Am învăţat câte ceva, am lucrat la un doctorat. Am încercat să-mi reprezint lucruri altminteri greu de reprezentat. Am încercat să înţeleg, dar cuvâtul ăsta nu e prea bine ales. "Înţelegerea" noastră presupune căutarea unui sens, raportarea la el, or, ştiinţa în sine nu are nici un sens. Sigur, noi suntem condamnaţi să trăim cu nostalgia unui sens, iar ăsta e unul din motivele pentru care ştiinţa e greu de digerat. Pe de altă parte, Einstein spune că trebuie să te ocupi de "lucrurile obiective" - şi, într-un fel, nu pot să nu-i dau dreptate. Fiind grav subminat de propria mea subiectivitate, am nevoie de cele obiective. Şi nu pentru vreun echilibru, ci pentru completitudine. Mă gândesc de multe ori că se va găsi măcar un tânăr pe care cărţile astea să-l trezească, să-l incite. Din păcate, există o ruptură între cultura umanistă şi cea ştiinţifică. Mai ales la noi. Sigur, nu orice noutate e importantă, dar au apărut în ultimii ani în filosofia minţii, de pildă, lucrări cu adevărat surprinzătoare. În Occident, ele sunt discutate aprins, temeinic, în cunoştinţă de cauză. La noi, abia dacă sunt cunoscute. Noi ne punem tot felul de întrebări despre cum e să fii român, dar ne interesează prea puţin cum gândim sau cum s-a născut universul. E şi un fel de stranie lipsă de curiozitate. Nu mă interesează módele, nu mă conformez lor, dar mi-e teamă că acum vreo sută de ani eram ceva mai vii intelectual, mai deschişi, mai bine sincronizaţi cu ce e într-adevăr important.

- Chiar la asta mă gândeam, când te ascultam. Ce crezi despre invazia tehnologiei în viaţa noastră, de la telefoanele mobile sau de plasat direct în ureche, până la laptop, internet etc.?

Tehnologia a pus mereu oamenii în încurcătură. Somerset Maugham are o povestire despre un birjar chinuit de apariţia maşinilor. Sigur, acum ritmul e mai rapid şi ne adaptăm mai greu. Dar adevărata problemă e alta. Oricât de înspăimântător pare, va trebui să ne schimbăm felul în care privim omul însuşi. Umanitatea noastră are un suport biologic. Avantajul lui e relativa flexibilitate care a făcut cu putinţă evoluţia. Dezavantajul e că ne-a dat o formă perisabilă. Cu timpul, a trebuit să abandonăm o mulţime de iluzii. Între altele, iluzia geocentrică (odată cu Copernic) şi iluzia antropocentrică (odată cu Darwin). Acum va trebui să abandonăm şi iluzia biocentrică. Dacă privim din perspectivă mai largă, lucrurile se lămuresc. Universul s-a născut într-o stare fierbinte şi amorfă. Treptat, materia s-a agregat. A sporit complexitatea. (Şi dezordinea creşte, entropia creşte, dar nu e nici o contradicţie, fiindcă pot exista unele regiuni în care creşte ordinea, iar altele în care creşte dezordinea.) A sporit prin acţiunea unor forţe oarbe şi în felul ăsta s-a născut până la urmă tot ce ţine de biologie. Acum sporeşte prin acţiunea noastră conştientă. Asta şi e, de fapt, tehnologia. Nu există însă nici un motiv să credem că biologia e suportul ultim pentru tendinţa universală de creştere a complexităţii. E doar o etapă, între un joc elementar fizic şi unul conştient, care îşi face drum prin noi cu o viclenie hegeliană. Întreaga noastră cultură e produsul acestei etape - lungă la scară umană, insignifiantă la scară cosmică. Dar cultura asta ne-a format şi ne-a spus cine suntem. Cultura asta a definit omul din toate perspectivele imaginabile, iar noi am luat definiţia drept bună pentru totdeauna. Dacă în spatele complexităţii vrem să punem o raţiune superioară sau, dacă o privim ca pe ceva orb, rupt de orice intenţie - e o problemă de alegere. Suntem în insondabil. Poate că nevoia ca lucrurile să aibă un sens e atât de puternică, încât cu toţii păstrăm undeva în adânc speranţa asta. Odată însă ce mintea noastră se va dispensa de biologie, peste zece ani sau peste o sută, nu numai cultura se va schimba radical, dar şi imaginea pe care o dă ea despre om. Multe din jocurile noastre psihologice şi sociale vor deveni ridicole - ceea ce şi sunt, de fapt.

Nostalgia unui sens
care aş vrea să existe

- Ce spui tu mă pune pe gânduri, ba chiar mă nelinişteşte.

Lucrurile astea mă tulbură şi pe mine, pentru că ştiu că sunt adevărate. Ştiu şi că sunt inumane, în raport cu ce simţim şi gândim acum. Or, eu simt şi gândesc acum, de asta am scris Atelier. Despre indiferenţa asta a evoluţiei sau a istoriei, sau a timpului, absolut opacă, am vrut să vorbesc. Din teamă. Fiindcă mi-e imposibil să mă rup de mine, de carnea mea umană. Sunt condamnat la propriul meu fel de-a fi, dar pot în acelaşi timp să-mi închipui un altul. Şi mai ales sunt condamnat să-mi pun întrebări despre insondabil, ştiind că nu voi avea niciodată vreo certitudine, ci doar nostalgia unui sens care aş vrea să existe. Asta e problema mea, singura mea problemă. De asta scriu, încercând să-i fac şi pe alţii să vadă spectacolul neputinţei mele. Şi să râdă, fiindcă şi eu râd.

- Ai deja în plan alte piese sau iar ne vei lăsa să aşteptăm 7-8 ani?

Da, mă gândesc la alte piese, dar pentru asta e nevoie de ceva timp. Oricum, nu e bine să vorbeşti despre ce vei scrie. Peste câteva săptămâni însă, voi reedita într-un volum Petru, piesa care mi s-a jucat la Bulandra, în regia Cătălinei Buzoianu. Aveam de gând s-o fac mai demult, dar mi-am zis că n-are rost să rup tăcerea cu o reeditare. Acum, în fine, e momentul.

- Eu le doresc spectatorilor să dea buzna la piesele tale, când vor fi puse în scenă - iar până atunci să le citească - şi îţi mulţumesc mult pentru interviu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara