Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Voci din public de ---

Stimate Domnule Director,

În „România Literară” din 11 Februarie 2003 am citit cu mult interes evocarea lui Cezar Petrescu „La o nouă lectură” scrisă de Alex. Ştefănescu.
            
Fapt este că Cezar Petrescu scria mult şi publica mult. Dar câteodată un autor poate cumpăra lumea unui cititor printr-o singură carte. Uneori însă poate cumpăra cea mai importantă lume a unui cititor: lumea copilăriei sale.
           
Pentru mine – şi fără îndoială pentru generaţii de copii – o astfel de carte care m-a fermecat şi care mi-a rămas în geamantanul inimii este Fram, ursul polar a lui Cezar Petrescu. De fapt, am ezitat dacă să folosesc „a fost” Fram, ursul polar sau „este” Fram, ursul polar şi nu întâmplător am optat pentru ultima alternativă.
           
O carte care ţi-a vorbit şi te-a făcut să-i vorbeşti este o carte, invizibilă. Există, nu dispare ci se află pe undeva în tine şi cu tine de-a lungul anilor.
           
Învătînd să pricepi un urs din punctul lui de vedere şi învăţînd să îl iubeşti şi să îi doreşti tot binele posibil pentru un urs nu pentru un copil; întristîndu-te cînd Fram – fiind printre oameni şi copii la circ – cade în melancolie şi apatie visînd gheţurile polare natale de unde a fost desrădăcinat; bucurîndu-te cînd a fost trimis înapoi la Polul Nord şi întristîndu-te iar de faptul că Fram a devenit neadaptat la viaţă prin zăpezile veşnice. Fram, care a fost printre oameni, stă din nou printre urşii polari dar nu mai este similar lor, e un Fram căruia, răsfăţat de oameni, i s-a făcut dor de urşi, iar printre urşi îi este dor de oameni.
          
Faptul că un vapor îl va purta din nou înspre oameni este „una dintre cele mai bune lumi posibile” şi nu un „Happy end” simplist, care în cărţile destinate copiilor formează adeseori o insultă la adresa inteligenţei lor. Probabil că ursului Fram îi va fi mai bine printre oameni, dar probelemele sale vor continua altfel şi altundeva şi noi vom continua să îl iubim şi după terminarea paginilor citite. (...)
           
În 1990 am revenit în România după 30 de ani în urma unei scrisori care a fost trimisă imediat după moartea lui Ceauşescu de către Asociaţia Medicilor oftalmologi români, la adresa Asociaţiei Israeliene de Oftalmologi. Această scrisoare a deschis de fapt paginile unor ani de colaborare medicală intensă şi frumoasă între cele două ţări, dar deja, la prima mea vizită, în martie 1990, deşi am avut un program foarte încărcat, am evadat în librării să îl caut pe Fram! Negăsindu-l, am dat sfoară în ţară că îl caut şi – minune petrecută aproape de Maglavit! – decanul Facultăţii de Medicină din Craiova, Prof. Cornel Sabetay, mi l-a adus din biblioteca fiului său.
           
Vrând să îl împărtăşesc cu copiii israelieni am tradus în ebraică primele două capitole, dar din păcate lipsa cronică de timp la care mă condamnă medicina a întîrziat acest proiect.
           
Iubesc fiecare rînd pe care îl scrieţi şi vă apreciez foarte mult, domnule Alex. Ştefănescu, dar nu mi-a plăcut un rînd pe care nu l-aţi scris despre Cezar Petrescu: nu am băgat eu de seamă sau în-tr-adevăr nu aţi pomenit romanul pentru copiii de la 8 la 80 de ani, FRAM, URSUL POLAR?
           
Scuzaţi-mi intervenţia, dar Fram face parte din copilăria mea şi nu pot „play it cool”.
           
Cu deosebită stimă,
Prof. Riri S. Manor,
Universitatea Tel Aviv,
Israel

           
Stimate d-le Manolescu,
           
În Rl nr. 32/13-19.08.03 a apărut un articol, semnat de Prof. Solomon Marcus, cuprinzând un interviu luat de Gabriela Melinescu Profesorului C. Foiaş, binecunoscut matematician, acum cca. 30 de ani. Tema articolului este deosebit de incitantă: raportul între artă şi ştiinţă. Comparând relaţiile lui Birkhoff şi Foiaş pentru valoarea estetică a unei opere artistice sau ştiinţifice, rezultă din ambele că această valoare este proporţională cu ordinea (entropia informaţională scăzută) şi simplitatea (economia de mijloace). În acest fel se revine oarecum la concepţiile din Antichitate, dar şi la ideile unor savanţi moderni care apreciază că o teorie generală nu poate avea decât relaţii matematice simple şi elegante. Cred că o opoziţie directă între artă şi ştiinţă, de fapt, nu există, mai ales pe tărâmul creaţiei. Comportamentul uman se situează pe trei nivele, în funcţie de modul cum se percepe informaţia senzorială: ca semnale spaţio-temporale (la nivelul senzo-motor, situat în afara atenţiei conştiente), ca semne (la nivelul regulilor şi tiparelor comportamentale, verificate prin experienţe anterioare, situat în afara limbajului conceptual), ca simboluri (la nivel cognitiv, unde se elaborează strategiile de comportament în limbaj conceptual, în situaţii noi, nefamiliare). În artă, ca şi în ştiinţă, pe tărâmul creaţiei, alegerea strategiei nu se face integral prin calcul mental (ajutată eventual pe computer), ci, în bună măsură intuitiv, apelân-du-se la tezaurul arhetipal subconştient (sau supraconştient?). Atât artiştii, cât şi scientiştii ştiu că, în febra căutării drumului optim, în actul creaţiei, chiar dacă scopul este implicit, există o perioadă dificilă de acumulare a informaţiei (cunoştinţei) necesare până când se „aprinde” scânteia inspiraţiei, în luminile căreia drumul căutat apare ordonat şi clar, aşteptând să fie transpus, de cei chemaţi, în limbajul conceptual. După mine, cantitatea de informaţie (în sens Shannon) acumulată în perioada de „documentare” nu se reflectă direct şi linear în valoarea soluţiei intuite; totuşi, există o relaţie între această cantitate şi declanşarea inspiraţiei, cel puţin la oamenii cu har, consideraţi de Schopenhauer oameni cu dispoziţii geniale, apţi să zămislească Ideea. În concluzie, mie mi se pare că valoarea estetică nu rezultă direct din cantitate, însă aceasta determină cumva declanşarea inspiraţiei, un fenomen pur calitativ. Nu există nici o diferenţă în funcţionarea acestui mecanism la artişti faţă de scientişti, poate doar în gradul de implicitate al scopului urmărit în timpul căutării. Nu e de mirare că unii matematicieni au fost şi scriitori sau invers. Ceea ce este sigur, până acum, este că procesul de creaţie nu poate fi modelat pe calculator, nici automatizat, în el jucând un rol important Ideea nu conceptul, a cărui formare şi utilizare poate fi modelată şi automatizată deoarece cantitativul măsurabil (chiar dacă în mod statistic) joacă un rol decisiv. Recunoaşterea automată a formelor (vizuale sau auditive) se izbeşte ca de un zid de această problemă: forma este esenţă nu cantitativ pur, deşi este necesară o mare cantitate de muncă conştientă pentru surprinderea esenţei.

Ştefan Gavat,
inginer electronist

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara