Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Vocile amintirii de Tudorel Urian

În anul 1989, când a debutat cu volumul de proză scurtă Povestiri cu strada Depozitului, Daniel Vighi a şocat prin capacitatea sa cu totul specială de a surprinde profunzimile sufletului omenesc prin descrierea sentimental-ironică a obiectelor din arealul celor în cauză. Prozator mitteleuropean prin definiţie, Daniel Vighi scrie o literatură a oamenilor slabi, fără însuşiri şi a faptelor minore, de o năucitoare şi, în acelaşi timp, fascinantă banalitate, în care însă obişnuitul, omenescul stau să plesnească la fiecare pagină. Dacă există un nivel sublim al existenţelor terne, un ieşit-din-comun al normalului şi insignifiantului, o ligă de onoare a marilor loser-i, ele şi-au găsit în Daniel Vighi autorul perfect. Oamenii care ne înconjoară, cu speranţele lor mărunte şi existenţele lor lipsite de orizont, cu replicile anodine şi ticurile lor verbale, în spatele cărora se ascunde nu vidul, ci plinul existenţial, cu poveştile locului şi micile întâmplări intrate în conştiinţa colectivităţii, formează lumea fascinantă a lui Daniel Vighi. Totul este de o dezarmantă simplitate şi de o greu definibilă frumuseţe.
Scrisul prozatorului timişorean oferă un mare paradox. Povestirile lui Daniel Vighi au o tentă existenţială evidentă, fapt oarecum surprinzător pentru un autor căruia analiza îi este, la prima vedere, complet indiferentă. Ceea ce rămâne în mintea şi sufletul cititorului, la sfârşitul fiecărei proze, este o stare de spirit, o intensă emoţie şi/sau o revelaţie în planul existenţei, un nou mod de a privi şi de a descifra înţelesurile vieţii. Or, pentru a ajunge la acestea, autorul se foloseşte de simpla descriere, nu de analiză. Behaviorismul şi descrierea lucidă, amănunţită, a obiectelor din universul casnic al unui om pot spune despre personalitatea acestuia mai multe decât multe pagini de analiză. În plus, Daniel Vighi filtrează acele fapte şi acele obiecte prin poveştile celor din jur sau prin ochii copilului care era în urmă cu patru, cinci decenii.

Cu volumul Cometa Hale-Bope, Daniel Vighi face un adevărat tur de forţă naratologic. Povestirile care îl compun sunt scrise în formă fixă (toate au în jur de 1330 de semne). Ele reuşesc însă performanţa de a alcătui, din amintiri aleatorii şi poveşti din alte vremuri, revenite mai mult sau mai puţin întâmplător în memoria autorului, o fascinantă monografie a unui spaţiu (zona Rodnei şi localităţile de pe malul Mureşului) şi a unui timp (anii '50-'60 ai secolului încheiat) trecute. Oamenii au murit demult sau au îmbătrânit, realităţile sunt cu totul altele, dar acel timp şi acei oameni continuă să trăiască în sufletul covârşit de amintiri şi încărcat de nostalgie al prozatorului. Fireşte, nu este vorba despre nostalgia după regimul politic anterior, despre care s-a făcut atâta caz în anii din urmă, ci despre cu totul altceva. De nostalgia după un anumit ritm de viaţă, al unor oameni care ştiau să-şi savureze ţigara şi păhărelul cu tărie, a căror minte era plină de poveştile trăite, imaginate sau auzite, şi care erau priviţi prin ochii inocenţi şi plini de admiraţie ai copiilor (între care autorul însuşi) ca nişte mici eroi ai comunităţii, adevărate repere ale locului. Aproape fiecare om avea mica sa poveste şi, prin aceasta, locul său în tabloul viu al localităţii. Rememorând astăzi chipurile acestor oameni şi poveştile legate de ei, Daniel Vighi se pune uneori în pielea copilului care era în momentul în care a auzit pentru prima dată respectivele istorii. Maturul de azi îl priveşte pe copilul de ieri ca pe eroul unui film văzut cu mulţi ani în urmă, naraţiunea este scrisă la persoana a II-a singular, dar printre rânduri se citeşte simpatia afectuoasă pentru copilul de odinioară şi o imensă nostalgie: "Te uitai fascinat la napolitanele Delia, la sticla de esenţă de rom cu o corabie cu pânzele umflate pe etichetă. În dulapul din bucătărie se afla o carte de bucate de la editura Cartea Rusă. Tot acolo, o alta care istoriseşte viaţa familiei de şoareci Roademult, trăitoare într-un pantof dezafectat al unei babe sovietice, nemurită grafic cu scufie de noapte pe cap. (...) Ne atrăgeau şi borcănaşele cu şerbet de trandafir, în care vâram linguriţele pe rând. Ne adunam pe malul Mureşului înarmaţi, cum zic, fiecare cu câte o linguriţă şi apucam din borcănaş porţii de şerbet, pe care-l savuram trântiţi în iarbă, cu ochii pironiţi pe bolta cerului" (pp. 51-52).
Unele dintre poveştile de demult sunt la limita bancului. Rememorându-le azi autorul retrăieşte întregul context al momentului în care le-a auzit iniţial, inclusiv mimica povestitorului şi naivitatea copiilor de atunci. În Ce i s-a întâmplat lui Lenin este descrisă invidia uimită a copilului de ieri faţă de şansa unui vecin de-al lor, care făcuse o vizită în URSS. Admirabil este, încă o dată, mecanismul amintirii. Autorul îşi aminteşte cum, elev fiind, citea dintr-un manual o nuvelă de Tolstoi, în care învăţătorul din carte semăna puţin cu Lenin, pentru că era subţire, cu ochelari pe nas şi bărbuţă. Involuntar gândul îi zboară la vecinul Păscălie care a făcut o vizită la Moscova şi a relatat un episod legat de Lenin. Hazul relatării stă, odată în plus, în lipsa comentariilor. Ironia este subînţeleasă, momentul este decupat tel-quel, dar tocmai naturaleţea povestirii, lipsa oricărei analize sau tentaţii didacticiste oferă fragmentului caracterul nostalgic şi încărcătura existenţială. Autoironia duioasă este evidentă: "L-a întrebat careva dacă a fost să-l vadă pe Lenin. Păscălie Ion ne-a privit cam încurcat şi ne-a spus că nu au putut să meargă la Mausoleu deoarece li s-a spus că Lenin era într-o operaţiune cosmetică. Mumia lui, adică, trebuia din când în când analizată cum se prezintă. Păscălie ne-a mai spus, aproape ruşinat, că el crede că poate l-or fi bărbierit, aşa ne-a spus, şi noi l-am privit cu toţii cam intimidaţi de treaba asta neaşteptată ce i s-a întâmplat lui Lenin." (p. 130)
Vârsta unui om se poate calcula şi în atitudinea pe care o are faţă de eroi. În primii ani ai copilăriei monumentele care marchează sacrificiul eroilor produc emoţii vii şi autorul îşi aminteşte că în clasa a III-a a compus chiar o poezie "plină de simţire" pentru cei aflaţi în cimitirul eroilor din Radna. Apoi, prin clasa a şaptea tensiunea meciurilor de fotbal din curtea şcolii, "drama unor înfrângeri fără drept de apel", au făcut ca interesul pentru tinerii eroi de la Păltiniş să dispară definitiv.
Aerul mitteleuropean al cărţii este amplificat de drama lui Pubi, ultimul conte Teleki. Alungat din casă după venirea comuniştilor acesta trăieşte în mizerie şi anonimat. Practică munci degradante, doarme prin gară, îşi îneacă nefericirea în alcool. Copilul născut şi crescut în mediul aristocratic îşi asumă noul destin în mod firesc, fără a face vreodată caz de originea sa şi fără a exprima vreun regret pentru pierderea definitivă a castelului şi a luxului de altădată. În anii '80 când dezastrul existenţial al lui Pubi atinsese apogeul, puţini mai erau cei care să bănuiască originea nobiliară a individului sărăcăcios şi veşnic băut care îşi făcea veacul în jurul gării. Dramei lui Pubi îi este dedicat şi superbul film-reconstituire aflat pe CD-ul care însoţeşte cartea. În felul acesta se poate spune că Editura Polirom a realizat o premieră. După cărţile cu variantă auditivă publicate de editurile Humanitas şi Cartea Românească, Cometa Hale-Bopp, de Daniel Vighi, este prima carte editată la noi, ilustrată cu un filmuleţ documentar. Iar rezultatul este unul de toată isprava.

Daniel Vighi este un excelent stilist şi un iscusit arhitect al textului. Fiecare povestire semnată de el poate face subiectul unui studiu naratologic. Schimbarea continuă a perspectivelor - inclusiv în plan temporal - şi a vocilor narative, fineţea observaţiilor şi sentimentalismul retro care îi irigă în permanenţă textul, sensibilitatea de a descoperi viaţa în spatele celor mai banale obiecte, pe lângă care trecem cel mai adesea indiferenţi, o anumită candoare vag ironică, disponibilitatea sa permanentă de a-i înţelege pe ceilalţi, sunt elementele care conferă specificitatea scrisului său. Toate se regăsesc în micile povestiri care compun volumul de faţă. Cometa Hale-Bopp a fost în altă vreme o minune aşteptată cu sufletul la gură, şansa istorică a unor oameni de a observa un fenomen unic, repetabil la câteva mii de ani, care a trecut ca o părere, în câteva secunde şi peste care s-a aşternut, inevitabil, nemilos, uitarea. În fond, destinul fiecărui om este o cometă Hale-Bopp, pe care ai sau nu şansa să o întâlneşti şi să o observi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara