Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Voievodul culturii de Z. Ornea


La 6 iunie 1930, prin contribuţia masivă a unor oameni politici, principele Carol aterizează pe un aeroport militar din Pipera la Bucureşti. Iuliu Maniu, premier, care, cred unii şi azi, n-a fost străin de eveniment, îi propune principelui cooptarea în Regenţă. Acesta respinge propunerea şi, cum o parte a armatei trecuse de partea lui, anunţă că urmăreşte tronul. După două zile de tratative încordate, la 8 iunie 1930 Parlamentul îl proclamă rege. Va fi o domnie de un deceniu aventuroasă şi plină de riscuri. Camarila din jurul regelui fiind mai puternică decît guvernele, regele urmărind, metodic, instaurarea unei conduceri de autoritate personală, pe care nu o va realiza decît în februarie 1938.
Acest cel mai corupt om din ţară (la care se adaugă corupţia Camarilei) era, incontestabil, un om inteligent şi cultivat. Încă în 1921, cînd era numai principe moştenitor, crease o fundaţie care-i purta numele, avînd scopuri culturale. Negreşit dorinţa lui era să fie cunoscut drept un voievod al culturii. În august 1930, într-o scurtă cuvîntare rostită la universitatea din Vălenii de Munte a lui N. Iorga, declara: "În mine bate acelaşi suflet românesc şi, după pilda voievozilor români susţinători ai culturii neamului românesc, îmi iau angajamentul să fiu şi un Voievod al Culturii Româneşti". Şi a fost, într-adevăr, un excelent voievod al culturii, depunînd energie pentru propăşirea ei. În mai 1931, cînd Academia îl alege preşedintele ei de onoare, în discursul de recepţie pe care îl rosteşte, declară din nou: "Oricît de mare ar fi bogăţia materială a unei ţări şi oricît de puternică ar fi puterea ei armată, în faţa istoriei omenirii acea ţară nu va avea nici o însemnătate, dacă nu va aduce lumii contribuţia ei literară, artistică şi ştiinţifică... Vizitînd acea frumoasă realizare a colegului Nicolae Iorga care este Universitatea de vară de la Vălenii de Munte, am exprimat hotărîrea de a deveni un voievod al culturii. Năzuinţa mea cea mai mare este de a duce cu toată energia lupta pentru ca acest ţel să se împlinească". Şi, în noiembrie 1931, adăuga tot într-o şedinţă a Academiei Române: "Eu nu pot concepe că o ţară poate să însemneze ceva, oricît ar fi de mare puterea ei armată, dacă nu-şi sporeşte pînă la extrem patrimoniul intelectual. Numai prin această contribuţie adusă tezaurului cultural al omenirii, o naţiune poate rămîne înscrisă, pentru totdeauna, în istoria civilizaţiei". După atîtea declaraţii de principiu, încep, relativ curînd, să se vadă înfăptuirile. În mai 1933 se inaugurează "Ziua cărţii", la care ţine să participe şi chiar să rostească un discurs. Era cel dintîi omagiu public adus cărţii, căreia i se dedica - cu fast şi căldură sufletească - o zi închinată numai ei. Cînd văd că la Tîrgul de carte din incinta Teatrului Naţional, organizat anual, preşedintele ţării, neparticipînd, deleagă abia un consilier care îngaimă cîteva plate cuvinte, gîndul mă duce la voievodul culturii care a fost regele Carol al II-lea, care nu numai că participa la inaugurare, dar le şi iniţia. Şi, adaug, în mai 1933, iniţiază organizarea anuală a "Săptămînii Cărţii", apoi a "Lunii cărţii". Şi ceea ce a spus la festivitatea inaugurală a "Săptămînii Cărţii" merită, şi azi, atenţie, aplicînd sugestiile regale de atunci: "Aici cred că intervine rolul statului. Va trebui să găsim un sistem - poate fiscal - prin care să se încurajeze pînă la extrem, prin care să putem - întrebuinţînd o expresiune care place în timpul nostru - degreva cartea bună iar, pe de altă parte, să putem pune bariere, încărcînd-o cu impozite, cărţii proaste. Acesta cred că va fi singurul mijloc prin care se va putea lucra cu eficacitate, fără a se stînjeni întru nimic libera gîndire a fiecăruia şi liberul talent al fiecăruia". Şi adăuga în final: "Profit de această ocazie să aduc salutul meu scriitorilor ţării, să le exprim încrederea pe care o am în ei, dragostea ce le-o port şi nădejdea mea că, împreună cu librarii, cu editorii şi cu cititorii, vor putea înfăptui o operă utilă de propăşire şi consolidare naţională prin cultură". Dar, cu siguranţă, că marea sa înfăptuire, care verifica, prin împlinire, angajamentul din 1930, e crearea Fundaţiei Regale Carol al II-lea, care a pus fundamentele marei, memorabilei Edituri a Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă şi, în 1934, a importantei publicaţii Revista Fundaţiilor Regale. Şi a avut grijă să aşeze în fruntea celor două aşezăminte oameni înzestraţi şi cu prestigiu. În fruntea editurii pe neuitatul Al. Rosetti şi, în conducerea revistei, pe Paul Zarifopol (înlocuit, după deces, cu Camil Petrescu). Şi, aproape instantaneu, aceste două instituţii culturale au devenit cele mai importante în sfera lor de activitate. Ştiu de la inegalabilul "cher ami", marele editor care a fost
Se pare că regele urmărea polemicile literare din epocă şi citind operele puse în dezbatere, plus bine consiliat, ştia bine să le descifreze sensul. Oricît îl preţuia (ca pe fostul său profesor) pe marele Iorga, suveranul nu agrea campania desfăşurată de cărturar împotriva unor mari valori ca Arghezi, Blaga, Rebreanu. Nu putea, desigur, interveni în polemică. Dar a căutat un prilej favorabil pentru a-şi rosti cuvîntul. Şi l-a găsit, în iunie 1937, cînd Blaga, ales membru al Academiei, şi-a rostit discursul de recepţie. Regele fusese gripat şi şedinţa a fost amînată cu o săptămînă pentru că dorea, numaidecît, să participe şi chiar să vorbească. Protocolul cerea ca asistenţa academică să asculte cuvîntul regal nu şezînd, ci în picioare. N. Iorga, care făcuse tot ce putuse pentru a împiedica alegerea marelui poet şi cugetător în înaltul for, a fost, deci, nevoit să asculte, în picioare, discursul suveranului. Fusese o umilire efectivă, mai ales că regele îl omagia pe noul academician şi, se va vedea, anunţa apusul iremediabil al sămănătorismului, pe care Iorga îl reanimase de curând, subintitulînd revista Cuget clar, Noul Sămănător. Şi suveranul vestea academicienii, printre care şi pe N. Iorga, că: "Am ţinut să asist la această recepţie pentru că ea are o mare însemnătate. Academia primeşte în sînul ei pe primul reprezentant al unei noi şcoli româneşti, pe primul reprezentant al talentelor literare româneşti de după război. Recepţia lui Lucian Blaga la Academia Română este consacrarea oficială şi definitivă a literaturii actuale româneşti". Şi cum discursul de recepţie al lui Blaga fusese Elogiul satului românesc, suveranul s-a referit la literatură avînd filonul în sat, amintind Sămănătorul şi Viaţa Românească de la începutul veacului. "Dar azi, stăruia suveranul polemic, cînd literatura se zbate să-şi găsească o nouă cale, descătuşată de acel calapod sentimentalo-rural - necesar poate la începutul veacului, dar o adevărată piedică pentru marile creaţii - vine Lucian Blaga şi ne arată cum trebuie priceput satul. E o adîncă lecţie de etică culturală, este, pentru cine vrea să înveţe, şi una de superioară etică politică". Şi, apoi, adresîndu-se direct noului academician, socoate că deşi Blaga a elogiat satul românesc, "aceasta nu vrea să zică ruralizarea operei intelectuale româneşti, cum nici D-ta filosoful nu eşti rural, dar vrea să zică că de la sat, de la matcă, de la crysalidă izvorăşte tot ce e adevărat românesc - chiar cînd este transpus în oraş sau chiar într-o mare metropolă a lumilor străine." S-a povestit că N. Iorga a pufnit furios, neuitînd această aspră lecţie, pe care el considera că n-a meritat-o şi că dreptatea - se putea altfel? - era de partea lui. Dar pentru Blaga, căruia ani de zile opera îi fusese - datorită lui N. Iorga şi obtuzului Bogdan-Duică - obstrucţionată şi respins de la intrarea, ca profesor, în Universitatea clujeană, acum, după discursul suveranului, a venit triumful. Nu e vorba, cărţile începuseră, de prin 1930, să-i fie receptate favorabil de noua generaţie de critici literari. Dar intrarea ca profesor, la Universitatea clujeană, abia acum s-a produs. Aprecierea regală, pe lîngă faptul că era dreaptă, curma un boicot nedemn, restabilind harta valorilor impuse de talent şi adevăr. E, poate, pe lîngă înfăptuirile Fundaţiei Regale, marea ispravă culturală a regelui Carol al II-lea. Sigur, nu uit imensele daune aduse intereselor ţării de acest aventurier efectiv căţărat pe tronul României, dominînd-o un deceniu. Dar nici nu se poate, din această cauză esenţială, totuşi, să ignorăm marile sale merite şi înfăptuiri în spaţiul culturii. O înfăptuire valabilă şi bogată în roade nu trebuie niciodată uitată în cumpăna judecăţilor evaluatoare.
Dl. Lis Karian a adunat, într-un volum, cele două editate în epocă, şi le-a publicat, într-o ediţie deschisă cu o utilă prefaţă redactată de dl. Emil Manu la Editura Universal Dalsi. E o iniţiativă care merită mulţumiri.
Regele Carol al II-lea, Discursuri culturale. 1930-1940. Ediţie îngrijită de Lis Karian. Prefaţă de Emil Manu. Editura Universal Dalsi, 2000.