Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Vîrstele teoriei literare româneşti de Iulia Popovici

Anul acesta ca şi anul trecut, Gaudeamus a fost scena unui număr năucitor de lansări de cărţi, de la romane, româneşti sau în traducere, la volume despre ori pentru copii; printre aceste lansări, reeditarea, la Paralela 45, a unor importante lucrări de istorie sau teorie literară (Conceptul modern de poezie, a lui Matei Călinescu, de pildă) a trecut aproape insesizabil.

    Publicarea, după 21 de ani, a ediţiei a doua din G. Călinescu şi "complexele" literaturii române, a criticului Mircea Martin, e un moment important în istoria noastră culturală. "Urma ei în spaţiul public", spune Martin însuşi în Argumentul acestei ediţii, "părea să se fi pierdut" încă de acum 10 ani; acum, e, printre literaţi chiar, o fantomă citată, dar greu reperabilă în fapt. Ar fi trebuit, aflăm din cronicile de la prima apariţie, să existe şi un al doilea volum, care să se ocupe de raportul specificităţii naţionale cu universalitatea (prima parte - şi ultima pînă acum - avînd în centru "sensul tradiţiei" la G. Călinescu). Mircea Martin nu şi-a continuat proiectul, iar volumul de la Paralela 45 este o reluare a cărţii publicate în 1981, cuprinzînd însă şi pasajele căzute atunci la cenzură.

    O carte precum G. Călinescu şi "complexele" literaturii române poate fi abordată, în principiu, din două unghiuri - cel al contextului strict al apariţiei sale celei dintîi (distanţele pe care le ia faţă de protocronism, încercarea pe care o face de a privi din alt punct, lipsit de tentaţia idealizării, tradiţia) sau cel al textului propriu-zis, al actualităţii sale, fără a face continuu cu ochiul spre trecut. Cea mai adecvată perspectivă - şi cea care ar intra cel mai bine în rezonanţă cu modul echilibrat în care Mircea Martin îşi construieşte cartea - ar fi totuşi una de mijloc, care să ţină seama de raportările sale constante la ideologia vremii (să zicem, în sensul neutru al termenului) tratînd-o însă ca pe un studiu actual, nedatat (căci nu e o carte viciată de timp), răspunzînd unei stări încă valide a culturii noastre.

    De departe, partea cea mai interesantă a volumului lui Mircea Martin e cea privitoare la "complexele" literaturii române (deşi cititorul de astăzi ar renunţa la ghilimele) - de altfel şi Nicolae Manolescu, autorul postfeţei, le acordă acum mai multă atenţie decît o făcuse în urmă cu 20 de ani. Martin vorbeşte despre "complexul eternului început", despre "complexele integrării europene şi ale specificării", cele ale întîrzierii, ale discontinuităţii, imitaţiei, absenţei capilor de serie, toate - "complexe ale izolării provinciale". Lor li se adaugă un foarte grav complex al criticii: "Insuficienţa creatoare este în ultimă instanţă interesată să provoace o ruptură între creaţie şi critică, să respingă atitudinea critică în numele unei creaţii căreia i se rezervă mutismul contemplaţiei mistice." (p. 46). în acest fel se poate explica inclusiv inapetenţa pentru teorie în critica de întîmpinare, un gen oricum destul de discreditat, pe de o parte de prea deasa ei utilizare ca armă, pe de alta, de asimilarea opiniei critice "cu negaţia şi chiar cu o atitudine potrivnică intereselor culturii naţionale": "Critica dusă cu luciditate (nu cu patimă), pînă la capăt, adică pînă la imaginaţia consecinţelor, reprezintă o probă de vigoare, de forţă creatoare şi de maturitate a unei literaturi." (p. 46)

    Afirmaţia de mai sus e în mare măsură o profesiune de credinţă - o astfel de critică e cea practicată de Mircea Martin, a cărui lectură din G. Călinescu e de-o mare subtilitate, începînd cu raporturile în care se situează acesta faţă de N. Iorga şi E. Lovinescu şi continuînd cu analiza preocupărilor sale constante - ruralismul, relaţia cultural-estetic, organicism-estetism, folclor-literatură.

    "Sensul tradiţiei", către a cărui decelare se îndreaptă studiul lui Martin, este la Călinescu unul inversat: descoperind-o, el inventează tradiţia în acelaşi fel în care un scriitor îşi "inventează" predecesorii (dar şi în acelaşi mod în care postmoderniştii vorbesc despre inventarea naţiunilor - iar Istoria... lui Călinescu poate fi considerată o astfel de naraţiune fondatoare - nu a unei naţiuni, ci a unei literaturi). în stilul foarte concis al autorului ei, G. Călinescu şi "complexele" literaturii române e, în sine, o carte foarte generoasă - nu doar prin ceea ce oferă ca analiză a concepţiei călinesciene despre literatură, ci (mai ales) prin pistele de cercetare pe care le deschide acum, în epoca studiilor culturale, ale postcolonialismului şi globalizării.    

    O altă carte de teorie şi critică literară, publicată de aceeaşi editură Paralela 45, este cea semnată de Carmen Muşat, Strategiile subversiunii: Descriere şi naraţiune în proza postmodernă românească, la origine o teză de doctorat dedicată analizei postmodernismului şi postmoderniştilor români în accepţia lor de acum clasică - Şcoala de la Tîrgovişte şi optzeciştii, dar şi unei foarte pertinente sinteze de teorie a postmodernismului (inclusiv în relaţie cu modernismul, a cărui ultimă formă de manifestare o vede în textualismul francez).

    Multe din ideile dezvoltate în Strategiile subversiunii (despre canon şi anticanon în romanul românesc postbelic, despre statutul autorului, obsesia corporalităţii, identitate-alteritate, chiar şi cele despre narativ şi descriptiv în proza postmodernistă) fuseseră deja schiţate într-o altă carte, Perspective asupra romanului românesc postmodern şi alte ficţiuni teoretice, publicate de Carmen Muşat, tot la Paralela 45, în 1998 - aceste teme autoarea le aprofundează păstrînd în mare aceleaşi linii de demonstraţie. Carmen Muşat e unul dintre rarii literaţi români cu vocaţie teoretică, iar capitolele de sinteză din Strategiile acestea ale subversiunii sînt foarte interesante, în măsura în care ele se ocupă de concepte ale celor mai recente teorii legate de postmodernism, de metaficţionalizarea realităţii, scindarea eului (eul rizomatic al autorului, eul palimpsest), fascinaţia corporalităţii şi poziţia veşnic schimbătoare a autorului. Carmen Muşat subscrie sau se distanţează de teoriile pe care le analizează (cum ar fi cea privind "obiectele imigrante", elemente - personaje, situaţii, conflicte - "importate" în opera literară postmodernă, dar aparţinînd unei moşteniri culturale de lungă sau medie durată, pe care Muşat le consideră nu vidate de sensul iniţial, golite de conţinut,  ci, dimpotrivă, purtătoare de informaţie culturală care limitează înţelesurile ce i se pot atribui - mergînd astfel pe linia trasată deja de Umberto Eco, vorbind despre "limitele interpretării").

    Postmodernismul românesc e văzut în permanenţă într-o strînsă relaţie cu un anumit context istorico-politic (şi în ultimă instanţă cultural) - totalitarismul comunist, şi în constantă opoziţie cu tipul de literatură practicat pînă la optzecişti. Cartea lui Carmen Muşat e însă surprinzător de radicală la adresa celei dintîi, literatura aşa-zis esopică, romanul "obsedantului deceniu". Nu numai că o condamnă în bloc (şi la nivel estetic, aspectul ei cel mai vulnerabil, dar cu preponderenţă la nivelul mecanismelor de producere a textului, care, crede Carmen Muşat, au plasat literatura într-o zonă a artificialului nociv), dar îi neagă şi orice funcţie socială (aspectul sub care se consideră în mod obişnuit că e recuperabilă literatura deceniilor 7-8"). în aceeaşi termeni discută autoarea raporturile dintre canonul oficial şi un afirmat anticanon, al "noii literaturi" postmoderniste, alt subiect încă neelucidat în istoria literară românească recentă, pentru care există opinii divergente, dar pe care Carmen Muşat îl tratează convingător.

   În ansamblu, avem în Strategiile subversiunii o carte care merită citită şi, mai ales, merită discutată.

    Pe de altă parte, nebănuite sînt firele care leagă între ele cărţile şi cele mai puţin compatibile universuri critice - lucrarea lui Carmen Muşat e străbătută de o prezenţă constantă - imaginile lui Escher, o sinteză vizuală a feţelor schimbătoare ale postmodernismului, dar tot o imagine a lui Escher, cele două mîini care "se scriu", e "punctul de plecare" asumat al volumului întîi din Istoria critică a literaturii române... 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara