Cărţile lui Matei Vişniec
– fie de versuri, de proză
sau de teatru – sunt făcute
din plăcerea de a privi
lumea, uşor pe gânduri.
Cafenele unde pândeşte
ratarea, mansarde unde
adie gloria, cozi întâmplătoare
la autografele unor scriitori
de-o clipă sunt tot atâtea posturi
de observaţie ale mecanismelor
care se dereglează subtil, în
marea babilonie a vieţilor
tuturor. Omul lui Vişniec, deşi
descompus, de iubiri nereuşite,
de răni ale trecutului apropiat,
care nu se duc uşor, sau ale
aceluia îndepărtat, mitic, îşi
păstrează, încă, o paradoxală
complexitate şi poate de asta
şi este nevoie, pentru a-l
aproxima şi cuprinde, de recuzita
atâtor genuri literare. În fiecare,
Vişniec păstrează acelaşi dozaj,
propriu, în esenţă, teatrului,
de observaţie nudă şi retorică
politicoasă, înecând în valurile
conversaţiei micile întrebări
şi marile drame. Apropierea
lui de teatrul absurdului se
bizuie, cred, pe o focalizare
exagerată pe detalii, cu totul
altele decât cele care ar da
profunzime acţiunii, în aşa fel
încât ceea ce vezi şi mai ales
ce auzi nu e ceea ce ştii.
În Caii la fereastră, piesă interzisă,
în 1987, la Nottara, episod cu care
începe exilul parizian al lui Matei
Vişniec, războiul, care ar trebui să
ocupe centrul scenei este, în trei
contexte istorice diferite, doar un
eveniment îndepărtat şi neclar despre
care se aduc veşti. Esenţială devine
grija inutilă şi, cu toată tristeţea
situaţiei, comică a celor de acasă: o
mamă pentru care un bărbat adevărat
nu este cel care luptă şi moare acoperit
de glorie, ci acela care ştie să mănânce
fără să facă firimituri, o fiică veghindu-şi
tatăl nebun, în scaun cu rotile, declarat
erou pentru singurul merit de a fi
supravieţuit marii bătălii, o soţie al
cărei soţ se răfuieşte cu vesela şi,
când pleacă, totuşi, la război, sfârşeşte
împrăştiat pe tălpile bocancilor unor
camarazi pe care i-a condus spre
victorie, dar, vai, s-a împiedicat şi
a fost călcat în picioare. Oameni cu
idealuri mari mor striviţi de cel
mai banal concret, acelaşi din discursurile
de bun-simţ, pe timp de pace, ridicole,
pe timp de război, ale femeilor din
viaţa lor. Ce e mai trist, şi ce e mai
de râs, dintre cele două opţiuni hotărâte
mai mult prin convenţie socială, decât
prin liber-arbitru, e veşnica întrebare
fără răspuns a tuturor deciziilor
omeneşti. Angoasele fiecăruia, pe
care momentele-limită le acutizează,
sunt abia stârnite de discursuri eliptice,
în care cine vorbeşte mai mult nu
controlează, neapărat, situaţia.
Totuşi, singura apărare a bietei
fiinţe omeneşti în faţa universului
atroce, ale cărui reguli greu de înţeles
nu permit nici o negociere, sunt aceste
vorbe goale, care fac să treacă timpul
şi umplu vidul marilor opţiuni. Prin
vorbe, oamenii trasează limite ale
respectabilităţii, precum camarazii
din Dinţii, dispuşi să smulgă dinţii
de aur din gura soldaţilor căzuţi, dar
nu să-i şi caute prin buzunare, ale
descompunerii sau ale rătăcirii căilor
străvechi care duceau spre fericirea
simplă. În Teatrul descompus sau
Omul-ladă-de-gunoi omul care vrea
să fie singur se închide într-un contur
de cretă neagră – se eliberează,
sau se afundă în bolile fără leac ale
prezentului, neputinţa de a comunica,
spaima de ceilalţi, îndoiala de sine?
Ştim mai mult, astăzi, campioni ai
progresului, decât ştiau strămoşii
noştri de la 1600? Trăim mai frumos?
Răspunsul căruia Matei Vişniec îi dă
târcoale pare să fie nu.
Se vede, totuşi, că această lume
fără scăpare e girată de un poet.
De la frumuseţea extraordinară a
titlurilor pieselor de teatru (de pildă,
Mansardă la Paris cu vedere spre
moarte sau Negustorul de timp şi
Frumoasa călătorie a urşilor Panda
povestită de un saxofonist care avea
o iubită la Frankfurt sau Maşinăria
Cehov şi Nina sau despre fragilitatea
pescăruşilor împăiaţi) la poezia-delir
a unor personaje, trăgând, prin lumea
cinică şi absurdă în care trăiesc, o
neîntreruptă dâră de candoare, la
posibilităţile de rezervă, alternative
miraculoase la o viaţă fără alternative,
pe care doar poezia sublimată,
interiorizată le poate da, construcţiile
lui Vişniec, fantoşe cu identitate de
marionetă, de multe ori, trăiesc poetic.
De aici vine, poate, impresia paradoxală
de feerie, de lume de dincolo de lumea
asta cu războaie şi nedreptăţi. Trebuie
să vezi şi problemele, aşa cum sunt
şi ar putea fi, şi dramaturgul îşi
propune din ce în ce mai puţin, în
piesele recente, să fugă de ele, dar
trebuie să-ţi păstrezi şi disponibilitatea
de a privi lumea aşa cum ai bea o
ceaşcă de ceai, liniştit, ceremonios,
cu blândeţea sentenţioasă a vechilor
înţelepţi. Lucrurile, lăsate în voia lor,
ajung la un echilibru trist, precum
în dialogul, oricând potrivit pentru
scenă, din volumul de debut, de
poezie, La noapte va ninge (Editura
Albatros, 1980), în care un îngrijitor
care începe să orbească şi să surzească
păzeşte un leu paralizat: „Am aflat
că nu prea vezi cu ochiul drept/
zise leul/ da, nu prea văd, zise păzitorul
leului/ ce nenorocire, ce nenorocire,/zise
leul, şi nici cu urechea dreaptă/ nu
prea auzi, nu-i aşa,/ nu prea, într-adevăr,
nu prea, zise păzitorul leului/ ce
nenorocire, ce nenorocire, zise leul//
Dar tu, zise păzitorul leului/ ai labele
paralizate, nu-i aşa,/ aşa e, aşa e, zise
leul/ rău, foarte rău, zise păzitorul
leului/ şi nici mirosul tău şi nici colţii
tăi/ nu mai sunt ca înainte/ aşa e, zise
leul, aşa e,/ ce nenorocire, ce nenorocire,/
zise păzitorul leului.” Ce ar mai fi de
spus, despre tragicomedia îmbătrânirii
împreună?
Romanele lui Matei Vişniec sunt
despre spaime şi despre glorie, despre
cum se insinuează un fantastic mortal
în vieţile unor oameni dintr-un
oraş unde nu se întâmplase niciodată
nimic, şi dorinţa de succes literar
în minţile unor semeni altminteri
la locul lor. O tristeţe domoală, care-şi
ia spleen-ul din poezie şi aglomerarea
de detalii şi mecanisme din teatru
însoţeşte şi încercările ratate de a
ieşi din sine şi metamorfozele frisonante
pe care nu poţi să le controlezi. Fiecare
dintre noi e liber să vadă, să audă
şi să hotărască. Şi, fireşte, să se sperie.
La cei 60 de ani pe care i-a împlinit
de curând, Matei Vişniec e un autor
multipremiat, în România şi în Franţa,
şi jucat, ca dramaturg, pe toate scenele
lumii. Un model, carevasăzică, de
reuşită literară.
