Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Wolf Lepenies - Europa şi paradoxurile culturii germane de Catrinel Popa


Născut la 11 ianuarie 1941, Wolf Lepenies este profesor de sociologie la Freie Universität din Berlin şi membru corespondent al cîtorva prestigioase instituţii academice din Europa şi Statele Unite. Printre scrierile sale se numără Melancholie und Gesellschaft (1969), Das Ende der Naturgeschichte (1976) şi Die drei Kulturen (1985). Pentru o lucrare mai recentă despre Sainte-Beuve i s-a decernat premiul Joseph Breitbach, cea mai înaltă distincţie literară din ţările de limbă germană.
Wolf Lepenies este totodată unul dintre puţinii intelectuali occidentali care au avut curajul să se implice efectiv în problemele de politică instituţională şi culturală ale ţărilor din fostul lagăr socialist. Astfel, a contribuit la fondarea în acest spaţiu a unor instituţii de talie europeană, ca de pildă Collegium Budapest, în Ungaria, New Europe College în România, Bibliotheca Classica în Rusia ş.a.m.d. Experienţa acumulată în decursul acestor "expediţii" l-a condus la o înţelegere mai profundă a contextului sud-est-european, inclusiv a faptului că scindarea Europei îi priveşte, pînă la urmă, pe toţi locuitorii ei. Din această perspectivă generoasă, integratoare, abordează Lepenies şi destinul culturii germane, în conferinţele pe care le-a ţinut, în 1999, la Harvard. Prima - Exil şi emigraţie: supravieţuirea culturii germane este consacrată, în esenţă, raportului dintre politic şi estetic de-a lungul evoluţiei societăţii germane, Sînt aduse în discuţie cazurile unor Gottfried Benn sau Thomas Mann, opţiunea lor pentru alternativa exilului interior, în condiţiile unui regim totalitar aberant, dar mai cu seamă se insistă asupra modului paradoxal în care fascinaţia estetică a naţional-socialismului a condus la degenerescenţă etică. Cea de-a doua - Unificarea: sfîrşitul culturii germane - plasează această problematică în contextul mai larg al tentativelor de unificare a Europei actuale.
Prelegerile, din care au fost extrase şi fragmentele de mai jos, vor sta se pare la baza unei viitoare cărţi.


Cultural şi politic
În 1941, ambasadorul Ungariei la Washington a întreprins o vizită diplomatică la departamentul de stat, întrucît Germania nazistă obligase ţara sa să declare război Statelor Unite. Întîlnirea s-a dovedit cît se poate de civilizată şi, după ce ambasadorul şi-a îndeplinit misiunea oficială - deloc uşoară - secretarul de stat l-a invitat, politicos, să mai zăbovească puţin, la o conversaţie neprotocolară, în faţa unui pahar cu coniac. A avut loc următorul dialog:
"- Nu vă pot ascunde, domnule ambasador, cît de mult regret faptul că Republica Ungară a hotărît să intre în război împotriva Statelor Unite!
- Domnule, a răspuns ambasadorul, vă rog să mă credeţi că eu, personal, nu sînt de acord cu această decizie. Însă trebuie să precizez un lucru: nu am onoarea de a servi Republica Ungară, ci Regatul Ungariei!
- Gosch, de ce nu mi s-a spus acest lucru pînă acum! Sînteţi atît de bun, excelenţă, să îmi prezentaţi motivele care l-au determinat pe regele Ungariei să ia această decizie ce ar putea avea consecinţe serioase pentru ambele părţi?
- Vă rog să mă scuzaţi, domnule, dar conducătorul statului nostru nu este rege, ci amiral.
- Ce interesant! Atunci aţi putea să-mi spuneţi - dacă nu este secret - cît de numeroasă e flota dumneavoastră şi cîte submarine şi nave de război aveţi staţionate pe Dunăre?
- Domnule secretar de stat, vă voi dezvălui cu adevărat un mare secret: nu avem nici o navă de război!
- Iertaţi-mă, atunci cîte avioane aveţi?
- Nici unul.
- Ei bine, în cazul acesta, înseamnă că nu vă rămîne decît să atacaţi cu trupe terestre. Pe care dintre aliaţii noştri îi veţi lovi mai întîi? Polonia, presupun?
- În nici un caz, domnule, polonezii sînt prietenii noştri cei mai buni!
- Bine, dar atunci aveţi de gînd să atacaţi pe cineva în acest război?
- Da, domnule secretar de stat, ne-ar face cu adevărat o mare plăcere să îi atacăm cît mai repede pe români.
- Şi ce anume vă împiedică?
- Dar românii sînt aliaţii noştri!
- Pentru numele lui Dumnezeu, atunci de ce declaraţi război Statelor Unite şi nu Rusiei?
- Fiindcă noi ne gîndim deja la ceea ce va fi după încheierea păcii.
- Adică?
- Mai bine să ne ocupe americanii, decît armata roşie!"

Un diplomat maghiar mi-a povestit această anecdotă cînd, la începutul lui 1989, am mers pentru prima oară la Budapesta ca să investighez posibilitatea de a fonda acolo un institut de studii aprofundate, după modelul Colegiului Wissenschafts din Berlin. Ungurii ştiu să te flateze chiar atunci cînd te critică: sub masca autoironiei, interlocutorul meu încerca să mă avertizeze că mai am încă multe de învăţat despre istoria Ungariei şi a vecinilor săi înainte de a mă angaja în aventura întemeierii de instituţii.
La Budapesta am avut şi alte întrevederi în care umorul şi ironia au jucat un rol mai puţin important. Discutînd cu ministrul Culturii despre ambiţiosul meu proiect, am menţionat numele colegilor maghiari cu care intenţionam să colaborez. Pe măsură ce le nota, ministrul a început să murmure neliniştit: "Sînt prea mulţi, sînt mult prea mulţi."" Cînd l-am întrebat ce anume îl nemulţumea atît de tare, mi-a răspuns că erau prea mulţi evrei printre cei împreună cu care îmi propusesem să înfiinţez institutul. El personal nu era, nici pe departe, antisemit, voia doar să îmi atragă atenţia asupra tristului adevăr că în Ungaria antisemitismul nu se restrîngea doar la domeniul trecutului şi, în consecinţă, dacă doream să reuşesc, trebuia să ţin seama de acest aspect. Mi-a înţeles indignarea, fără a omite totuşi să sugereze că îl contraria o asemenea reacţie din partea unui german.
Începusem să mă simt din ce în ce mai nesigur. Mă întrebam cînd aveam să ajung să înţeleg contextul politic şi cultural în care voiam să acţionez. Sentimentul meu de nesiguranţă a ajuns la paroxism cînd un profesor de istorie, devenit, ca mulţi alţi colegi de-ai mei, politician, mi-a declarat solemn că acum, după căderea comunismului, a venit vremea să se rectifice "acordurile infame" de la Trianon, din 1920, prin care Ungaria cedase însemnate teritorii Austriei, Iugoslaviei şi României. De pe acum mă obişnuisem să-mi exprim indignarea, aşa că i-am mărturisit istoricului devenit politician cît de absurde mi se păreau cuvintele sale. Dar cînd în Balcani a izbucnit un nou război, mi-am amintit de toate aceste incidente şi brusc am realizat că remarcile colegilor maghiari nu erau atît de aberante pe cît crezusem cu zece ani în urmă. Fie el "lung" sau "scurt", secolul XX nu se terminase încă. Dintr-o dată, la sfîrşitul lui ne întorceam de unde plecasem. "Versailles" devenea din nou un termen din vocabularul nostru politic.
Deşi aşa s-ar părea la prima vedere, n-aş vrea să urmez sfatul perfid al unui coleg american care mă îndemna să-mi încep expunerea cu o povestire aparent irelevantă pentru subiectul ales, ca să verific dacă publicul este atent pînă la sfîrşit. (...) Să ţii prelegeri pe teme umaniste, este o sarcină pe cît de onorabilă, pe atît de dificilă. În ceea ce mă priveşte, nu am pretenţia "să contribui la viaţa morală şi intelectuală a umanităţii", după cum spera Obert Clark Tanner cînd a inaugurat aceste cursuri. Nu pot decît să mă mulţumesc cu mult mai puţin. Subiectul ales este cultura germană, mai precis fenomenul de supraestimare a culturalului în detrimentul politicului. Aşadar, adresez aici un avertisment cu privire la "viaţa intelectuală şi morală" a unei ţări şi a unui continent, a Germaniei şi a Europei.



Lecţii de relativizare a specificităţii
Dacă există cu adevărat o ideologie germană, ea rezidă în prevalenţa romantismului asupra iluminismului, a evului mediu asupra lumii moderne, a culturii asupra civilizaţiei, a subiectivului asupra obiectivului, a comunităţii asupra societăţii şi în cele din urmă în glorificarea specificului german. Acest "excepţionalism" a constituit dintotdeauna motiv de mîndrie - şi nu în ultimul rînd pentru că are baze culturale. Subiectivitatea, realitatea interioară, impusă de idealismul german, literatura clasică de la Weimar, stilurile clasic şi romantic în muzică, nu numai că au precedat formarea statului politic cu mai bine de o sută de ani: ele au fost resimţite ca acte politice propriu-zise şi de atunci înainte orice evaziune din societate în sfera culturii şi a vieţii private a început să capete legitimitate.
Rezumînd aceste idei într-o carte de-a mea de acum cîţiva ani, am fost încîntat să văd că Hans Magnus Enzensberger le cita pe larg într-unul din eseurile sale. Încîntarea mi s-a transformat însă în perplexitate cînd am realizat că folosise cuvintele mele pentru a caracteriza istoria modernă a... Spaniei. Astfel mi-a fost servită o lecţie ironică: istoria Germaniei nu este, nici pe departe atît de ieşită din comun pe cît noi, germanii, am fi înclinaţi să credem. În ultimii ani această lecţie de relativizare a specificului naţional a fost demonstrată convingător prin analizarea cauzelor supravieţuirii vechiului regim în toată Europa modernă; prin examinara interconexiunilor dintre societăţile europene şi politica lor în perioada imediat următoare primului război mondial; prin reapariţia doctrinelor naţionaliste în Germania, doctrine al căror caracter mai degrabă tranzitoriu decît stabil-ideologic, părea o constantă; în fine, prin descoperirea faptului că pesimismul cultural nu este apanajul spiritului german, ci mai curînd o trăsătură a societăţilor burgheze în general.
Aceste tentative convingătoare, uneori divergente, care converg totuşi într-o singură privinţă: infirmarea "triumfului ultim al modernităţii", au contribuit mult la reintegrarea trecutului Germaniei în contextul mai larg al istoriei europene. Ele reflectă un climat de opinie ce i-a determinat pe istoricii revizionişti să insiste asupra caracterului mimetic al naţional-socialismului, a cărui ideologie ar avea ca model societăţile fasciste din Europa latină şi ale cărui atrocităţi s-ar oglindi în crimele perioadei stalinsite. Folosindu-se cronologia nu numai ca explicaţie, ci, în mod la fel de inadecvat, şi ca scuză, specificul german a ajuns să fie perceput, la scară europeană, aproape ca normalitate. Astfel, holocaustul a fost redus la dimensiunile unui groaznic accident produs pe un drum pe care conducerea neglijentă şi în stare de ebrietate ideologică nu ar mai reprezenta excepţia, ci regula. Cercetarea contextului a condus la înţelegere, iar înţelegerea a dus în cele din urmă la iertare şi la uitare: Tout comprendre c'est tout pardonner.
Cunoaşterea istoriei Germaniei şi a particularităţilor sale a constituit o provocare nu numai pentru istorici, dar în egală măsură şi pentru filozofi. Mai mult chiar: s-ar părea că doar filozofia mai poate oferi o explicaţie evoluţiilor istorice, care, la prima vedere, se sustrag oricărei înţelegeri. Aceasta este miza lucrării lui John Dewey Filozofia germană şi politica sau a studiului Egoismul în filozofia germană, al lui George Santayana, care au fost publciate în 1915, respectiv în 1916. Dewey a insistat asupra doctrinei kantiene a celor două realităţi - "una exterioară, materială şi necesară, cealaltă interioară, ideală şi gratuită (...), prioritate avînd întotdeauna cea interioară", într-o viziune specific germană; la fel a procedat şi George Santayana (...) Pentru el perversitatea gîndirii germane ar fi constat tocmai în glorificarea egoismului, de care alte naţiuni încercau să se debaraseze cît mai repede, considerîndu-l un impediment. Iar Dewey, nu mai puţin critic, remarca de asemenea, caracterul insidios al metodei transcendentale, care a transformat Germania în singura ţară din lume unde pînă şi generalii de cavalerie făceau apel la filozofie, în scopuri practice. Însă cea mai izbitoare asemănare între Dewey şi Santayana rămîne aceea că, la începutul şi în timpul celui de-al doilea război mondial, amîndoi au republicat cărţi scrise în cursul primului război mondial şi pe care se simţeau îndreptăţiţi să le retipărească fără nici o modificare. În mod similar, studiul lui Thorstein Velben despre Germania imperială şi revoluţia industrială, publicat iniţial în 1915, a fost retipărit în 1939. La prima vedere, Germania şi cultura germană nu se schimbaseră absolut deloc.



Germanul tipic
Însă, nu numai germanii au fost cei care au văzut în vocaţia interiorităţii cel mai puternic ideal estetic, şi totodată principalul impediment politic; într-un amestec de refuz şi admiraţie, autorii străini au afirmat şi ei acelaşi lucru - şi uneori chiar cu mai multă convingere decît au făcut-o germanii înşişi. Cînd în 1942 şi 1943, Institutul de sociologie din Londra a urmat sugestia lui Morris Ginsberg de a organiza o serie de conferinţe şi dezbateri avînd ca temă gîndirea şi concepţiile germane, rezultatul a fost cît se poate de măgulitor pentru naţiunea cu care Anglia purtase două războaie în decursul unei singure generaţii (...)
Să vă dau doar un exemplu semnificativ pentru cît de mare importanţă li se acordă, chiar şi în zilele noastre, dezbaterilor culturale de tipul celei de la Societatea de sociologie din Londra, încheiată cu un soi de epifanie a lui Goethe. În 1949, Allensbach Institut, echivalentul nemţesc al Institutului Gallup, a chestionat un eşantion reprezentativ de germani în legătură cu personalitatea lui Goethe. Era anul fondării Republicii Federale Germane, după cum îşi amintesc cu mîndrie cei de la institut. Subvenţionat de principalul post de televiziune din Germania, sondajul a fost repetat anul acesta (1999, n. t.), la 250 de ani de la naşterea poetului. Străinilor, acest chestionar li se poate părea ridicol, germanii însă îl iau şi astăzi în serios. Cînd, în 1949, au fost întrebaţi, de exemplu, dacă după 1945 au avut vreo "experienţă spirituală majoră", doar 46% dintre cei chestionaţi au răspuns "da", rezultat de care realizatorii sondajului au fost, se pare, atît de nemulţumiţi, încît au considerat că trebuie să caute o compensaţie. Au găsit-o în răspunsul unui publicist care a pretins că el avea cîte o "experienţă spirituală majoră" în fiecare zi. Apoi, a adăugat, pe un ton sarcastic: "În orice caz, întrebarea e stupidă. Aş merge pînă-ntr-acolo încît să afirm că germanii care nu au avut cîte o experienţă spirituală pe zi ar face mai bine să se spînzure."
Sondajul de opinie cu privire la Goethe a făcut posibilă, pe de o parte, comparaţia dintre mentalitatea germanilor din 1949 şi a celor din zilele noastre, iar pe de altă parte, între perspectiva locuitorilor din est şi a celor din vest, la aproape zece ani de la reunificare. Întrebaţi, de pildă, dacă îl consideră pe Goethe "germanul tipic", 47% dintre estici şi 31% dintre vestici au răspuns afirmativ, cu 16% mai puţin decît în 1949. La întrebarea dacă romanele lui Goethe mai suscită interesul cititorilor din zilele noastre, 37% în vest şi 49% în est, au răspuns că da (...) Din toate punctele de vedere, esticii s-au dovedit mai ataşaţi de moştenirea culturală goetheană, decît vesticii. Presa a găsit o temă serioasă de reflecţie în faptul că, dacă în 1949 majoritatea germanilor îl considerau pe Faust personajul cel mai important al dramei lui Goethe, cincizeci de ani mai tîrziu Mefisto a preluat conducerea, e drept că numai în vest. În est, Faust joacă încă rolul cel mai important. (...)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara