Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Avanpremieră editorială:
Yasunari Kawabata - O mie de cocori de George Şipoş


Pentru că nu-l putem vedea, Dumnezeu e pretutindeni", spunea Yasunari Kawabata, primul scriitor japonez laureat al Premiului Nobel (o recunoaştere a „măiestriei lui literare, care exprimă cu mare sensibilitate esenţa spiritului japonez"). Succesul literar al lui Kawabata a început cu Dansatoarea din Izu (1926), nuvelă parţial autobiografică, povestea de dragoste dintre autor şi o dansatoare tradiţională japoneză de numai paisprezece ani. Sunetul muntelui, roman apărut în 1949,, i-a adus definitiv consacrarea. În O mie de cocori (1949, 1952), una dintre cele mai delicate, nostalgice şi senzuale scrieri ale sale, pasiunea, gelozia, răzbunarea, sentimentul de vinovăţie se împletesc în poveşti de dragoste care-şi răspund peste timp, se completează sau se continuă firesc. Totul pe fundalul ceremoniei ceaiului, minimalist şi intens deopotrivă.

O mie de cocori (ca şi Sunetul muntelui, publicat de curând tot la Editura Humanitas în cadrul colecţiei „Cartea de pe noptieră") apare într-o nouă traducere românească (din japoneză) semnată de George Şipoş. (Nota editorului)


Când ajunse şi el, cele două fete îşi schimbau şosetele cu unele de interior.

Kikuji se uită înăuntru din spatele lor şi văzu că, deşi camera de ceremonie era destul de mare, de mărimea a opt tatami, genunchii oaspeţilor se aliniau înghesuiţi unul într-altul. Nu păreau să fie decât femei în chimonouri înflorate.

Chikako îl zări de îndată şi se ridică oarecum uimită să-i iasă în întâmpinare.

- Vai, ce surpriză! Poftim, poftim! Bine ai venit! Nu te formaliza, vino chiar aici în faţă, te rog!

Îi indică un loc în apropiere de tokonoma, unde erau de obicei aşezate vaza cu flori şi caligrafia.

Simţindu-se măsurat de privirile tuturor femeilor din încăpere, Kikuji se făcuse roşu ca para focului.

- Numai doamne?

- Da. A fost şi un domn, mai devreme, dar a trebuit să plece repede. Tu eşti acum în centrul atenţiei.

- Ei, ce mai centru!

- Nu fi modest! Ai toate calităţile pentru a fi în centrul atenţiei.

Kikuji dădu din mână, încercând să spună că ar fi preferat un loc mai puţin vizibil de la intrare.

Tânăra cu bocceluţa pe care era brodat modelul celor o mie de cocori ajunsese lângă Kikuji şi îşi înfăşura şosetele cu care venise în picioare. Se ridică repede ca să-i facă loc lui Kikuji să treacă.

Intră în camera de-alături. Acolo zăceau de-a valma cutii de dulciuri, ustensile pentru prepararea ceaiului aduse de Chikako, genţi de-ale oaspeţilor. În bucătărioara din fund, o slujnică spăla ceva.

Chikako îl urmă şi mai mult se trânti pe genunchi decât se aşeză în faţa lui.

- Ei, ce zici? Nu-i o fătucă pe cinste?

- Cea cu bocceaua din baticul cu o mie de cocori?

- Batic? Care batic? Cea care şedea lângă tine! Drăguţă foc! Ea e domnişoara Inamura.

Kikuji încuviinţă uşor din cap.

- Batic! Ce mai lucru a băgat el de seamă! Ai grijă să nu ajungi lipsit de spirit de observaţie! Şi eu care mă bucuram crezând că aţi venit împreună!

- Ce tot spui acolo?

- Păi, v-aţi întâlnit pe drum şi asta înseamnă că există deja o legătură între voi. În plus, taică-tău îl ştia şi el pe domnul Inamura.

- A, da?

- Familia lor a avut un negoţ de mătase neprelucrată în Yokohama. Ei nu i-am spus o vorbă despre motivul pentru care te-am invitat astăzi, aşa că o poţi privi în voie.

Chikako nu se străduia deloc să vorbească încet, iar Kikuji era îngrijorat la gândul că puteau fi lesne auziţi prin uşa subţire în camera de ceremonie. Femeia îşi apropie brusc faţa de a lui.

- Dar avem o problemă, zise ea, de data asta în şoaptă. A venit şi doamna Ota cu fiică-sa.

Chikako se uită cu atenţie la faţa lui Kikuji.

- Eu una n-am invitat-o... dar regula este că oricine se află în zonă poate să vină şi neinvitat. Deunăzi, m-am trezit cu doi americani, zău aşa! Să mă ierţi, te rog! N-am ce-i face dac-a auzit că se petrece ceva aici! Dar să nu te necăjeşti din cauza asta, pentru că habar n-are ea de tine şi de ce-ai venit astăzi.

- De ce-am venit astăzi?

Kikuji vru să spună că el nu venise nici pe departe pregătit pentru un miai cu o posibilă mireasă, dar nu reuşi să scoată nici un sunet. Parc-avea ceva în gât.

- Nu tu, ci ea ar trebui să se simtă prost. Tu să te porţi de parcă nu s-ar întâmpla absolut nimic.

Felul în care spusese Chikako fraza de mai înainte îl enervă pe Kikuji.

Nu-i fusese amantă tatălui său prea multă vreme, dar venise mereu în casa lor cât trăise bătrânul. Nu numai când se organiza o ceremonie a ceaiului, ci şi cu alte ocazii când aveau musafiri, Chikako dădea o mână de ajutor la bucătărie.

Ideea că mama lui Kikuji ar fi putut fi geloasă pe Chikako era năstruşnică, demnă doar de un zâmbet cinic. Maică-sa pricepuse fără doar şi poate că bărbatul ei văzuse pata de pe pielea lui Chikako, dar agitaţia acelui moment trecuse, iar Chikako îi devenise prietenă.

În timp, şi atitudinea lui Kikuji faţă de ea se înmuiase. Repulsia pe care i-o stârnise la început se stinsese odată cu ieşirile copilăroase pe care le îndrepta împotriva ei.

Chikako părea să fie însă cât se poate de mulţumită cu viaţa ei lipsită de orice urmă de sex, care-o transformase într-un element de decor. Adoptată de familia lui Kikuji, ajunsese să se bucure chiar şi de o anumită recunoaştere ca instructor de ceremonia ceaiului.

La moartea tatălui său, Kikuji fusese cuprins de milă la gândul că femeia renunţase de bunăvoie la orice urmă de feminitate după acea aventură amoroasă trecătoare.

Pe de altă parte, doamna Ota contribuise la înăbuşirea oricărui sentiment de rivalitate pe care l-ar fi putut încerca mama lui Kikuji.

După moartea lui Ota, şi el un pasionat al ceremoniei ceaiului, tatăl lui Kikuji se ocupase de vânzarea instrumentelor lui de ceai. În felul acesta ajunsese să fie atras de văduvă.

La aflarea veştii, Chikako n-a stat pe gânduri şi a informat-o pe mama lui Kikuji, devenindu-i astfel aliata de bază. Plină de zel, Chikako l-a pus pe bătrân sub urmărire, a început s-o atace în fel şi chip pe doamna Ota şi altele asemenea. Propria ei gelozie reprimată părea să-şi fi găsit ţinta cea mai potrivită.

Tăcută şi introvertită, mama lui Kikuji fusese luată prin surprindere de acea ieşire exagerată şi se temuse mai degrabă de ce-aveau să spună oamenii.

Chikako se apucă s-o bârfească pe doamna Ota chiar şi în faţa lui Kikuji, iar când maică-sa îşi arătă pe faţă nemulţumirea, femeia o liniştise expli-cându-i că vorbele ei n-aveau cum să-l afecteze pe băiat.

- Şi mai înainte, când m-am dus pe la ea ca să-i spun să-şi bage minţile-n cap că o să aibă de-a face cu mine, nu zici că era şi-un copil acolo... Păi, ce? N-am auzit eu cu urechile mele un smiorcăit din camera de-alături?

- O fată?

- Da. La vreo unsprezece ani, cel puţin din câte mi-a spus doamna Ota. Te rog să mă crezi, muierea aia nu-i în toate minţile. Eu socoteam c-o să se ia de fetiţă, să nu mai tragă cu urechea, da' de unde? S-a ridicat şi-a adus copila în cameră cu noi. Sau poate i-o fi trebuit sprijin moral la bocit.

- Şi totuşi, nu crezi că pentru copil trebuie să fie destul de trist?

- Păi de-aia zic şi eu că e mai bine să ne folosim de fetiţă ca să-i venim de hac. Copila ştie totul. Şi trebuie să recunosc că e drăguţă foc. Are o feţişoară rotundă.

Chikako se uită la Kikuji.

- Mai bine l-am ruga pe Kikuji să stea de vorbă cu taică-său.

- Haide totuşi să nu-ntindem pelteaua! trebui să intervină oarecum dur mama lui Kikuji.

- Păi, e mai bine să ţinem totul în noi, cum faci tu? Dă afară toată otrava! Uită-te la tine, eşti numai piele şi os, iar ea, cucoana, e grasă şi frumoasă. Ceva nu-i în regulă: are impresia că dacă trage câte-un bocet sănătos toată lumea o să fie de partea ei. Dar altfel, ţine ditamai poza lu' răposatu' acolo, în camera în care se vede cu domnu' Mitani. Mă şi mir că domnu' Mitani nu i-a spus nimic.

Acea doamnă Ota venise la ceremonia ceaiului lui Chikako după moartea tatălui lui Kikuji, ba o adusese cu ea şi pe fiică-sa.

Kikuji simţi că-l atinge ceva rece pe corp.

Chikako îi mărturisise că n-o invitase pe doamna Ota. Ceea ce-l mira însă pe Kikuji era faptul că cele două femei continuaseră să se întâlnească şi după moartea tatălui său. Poate că domnişoara Ota îi era chiar elevă lui Chikako.

- Dacă nu-ţi convine, îi spun să-şi vadă de drum, să ştii! îi zise Chikako privindu-l drept în ochi.

- Ba nu. Din punctul meu de vedere, nu e nici o problemă. Sigur că dacă vrea ea să plece.

- Ei, şi tu acum! Dacă era genul de om care să se gândească la asemenea lucruri, nu le-ar fi produs atâta nefericire alor tăi.

- Zici că e şi fiică-sa cu ea?

Kikuji n-o văzuse niciodată. Nu i se părea tocmai potrivit s-o cunoască pe fata cu cei o mie de cocori aici, în prezenţa doamnei Ota. Ba mai mult, gândul că urma s-o întâlnească pe fiica ei astăzi îi displăcea profund.

Vocea lui Chikako însă îl zgâria pe creier.

- Oricum ştie deja că sunt aici. N-am unde să mai fug.

Şi se ridică în picioare. Intră în camera de ceremonie pe uşa de lângă tokonoma, unde se afla aranjamentul floral, şi îşi reluă locul în partea din faţă a încăperii.

Chikako veni şi ea din urmă.

- Vi-l prezint pe domnul Mitani, fiul răposatului domn Mitani, spuse ea pe un ton cât se poate de formal.

Kikuji se înclină adânc în direcţia adunării şi, în timp ce-şi îndrepta spatele, avu ocazia să se uite mai bine la fata doamnei Ota. Puţin dezorientat, nu reuşi de la început să distingă o femeie de alta în marea de chimonouri înflorate. Îşi dădu seama că doamna Ota era aşezată chiar în faţa lui, de partea cealaltă a camerei.

- Kikuji! se auzi vocea doamnei Ota, plină de o afecţiune sinceră. Nu ţi-am mai scris de multă vreme! Şi-a trecut atâta timp de când nu ne-am mai văzut!

Femeia o trase de mânecă pe fiică-sa, îndemnând-o să se prezinte la rându-i. Tânăra se-nroşi toată la faţă şi-şi lăsă privirea în jos.

Lui Kikuji situaţia în sine i se păru cât se poate de ciudată. Din punctul lui de vedere, nu era nici cea mai mică urmă de ostilitate în atitudinea doamnei Ota. I se părea plină de căldură, amabilă şi copleşită de bucuria acelei întâlniri neaşteptate. Poate că pur şi simplu nu-şi dădea seama de felul în care era percepută prezenţa ei la ceremonie.

Fiica ei şedea ţeapănă, cu capul plecat.

În cele din urmă, doamna Ota înţelese şi ea cum stau lucrurile şi se înroşi la rândul ei, continuând totuşi să se uite la Kikuji ca şi cum ar fi vrut să vină lângă el şi să-i spună ceva.

- Studiezi şi tu ceremonia ceaiului?

- Nu, nu mă pricep deloc.

- Serios? Doar se poate spune că o ai în sânge.

Femeia părea incapabilă să-şi stăpânească emoţia. Ochii i se umeziseră în timp ce vorbea. Kikuji n-o mai văzuse de la înmormântarea tatălui său. Nu părea să se fi schimbat în cei patru ani care trecuseră. Gâtul ei alb şi lung era neschimbat, iar umerii laţi, care parcă se potriveau perfect cu gâtul, îi dădeau o înfăţişare tânără pentru vârsta ei. Gura şi nasul îi erau mici în raport cu ochii. Dacă te uitai cu atenţie, nu puteai să nu-i remarci nasul mic, frumos desenat şi cât se poate de provocator. Când vorbea, buza inferioară i se răsfrângea puţin în afară, de parcă ar fi fost bosumflată.

Fiica moştenise gâtul lung şi umerii laţi. Gura însă îi era mai mare şi încleştată. Buzele minuscule ale mamei păreau caraghioase în comparaţie cu cele ale tinerei. Ochii fetei, mai negri decât ai mamei, erau întunecaţi de tristeţe.

Chikako stârni puţin cărbunii din vatră.

- Domnişoară Inamura, vă rog să faceţi dumneavoastră ceaiul pentru domnul Mitani. Mi se pare că încă nu v-a venit rândul la ceai.
Fata cu cei o mie de cocori se ridică. Kikuji o remarcase lângă doamna Ota, dar evitase să se uite la ea după ce le văzuse pe doamna Ota şi fiica ei.

Chikako voia, de fapt, să i-o arate lui.

Când se aşeză lângă vatră, femeia se întoarse către Chikako.

- Ce bol să folosesc?

- Păi, cred că bolul Oribe ar fi perfect, spuse Chikako. A fost al tatălui domnului Mitani. Ţinea mult la el şi mi l-a lăsat mie.

Kikuji îşi aminti bolul pe care Chikako îl aşezase în faţa tinerei. Îi aparţinuse, într-adevăr, tatălui său, iar el, la rân-du-i, îl primise de la doamna Ota.

Cum s-o fi simţit săraca doamnă Ota văzând la acea ceremonie un bol care fusese al răposatului ei soţ şi care ajunsese de la tatăl lui Kikuji la Chi-kako? Kikuji era mirat de lipsa de tact a lui Chikako.

Sigur că, pe de altă parte, nici doamna Ota nu dăduse dovadă de prea mult tact.

Pregătindu-i ceaiul, curată între acele femei de vârsta a doua, tânăra Inamura i se păru foarte frumoasă.

*

Fără să ştie că era prezentată ca la o expoziţie, fata parcurse sigură pe sine paşii ceremoniei şi tot ea îi servi ceaiul lui Kikuji.

După ce bău, Kikuji se uită la bol. Era un Oribe negru, cu stropi albi pe o parte şi decorat cu fire de iarbă tot negre, pe partea opusă.

- Ţi-l aminteşti, nu-i aşa? spuse Chikako din celălalt capăt al camerei.

Kikuji îi dădu un răspuns vag şi aşeză bolul pe podea.

- Desenul te duce cu gândul la munte, mai zise Chikako. E poate unul dintre cele mai potrivite boluri pentru primăvara timpurie. Taică-tău îl folosea adesea. Nu suntem chiar în anotimpul potrivit pentru el, dar l-am ales special pentru Kikuji.

- Şi totuşi, ce importanţă are că i-a aparţinut tatălui meu pentru o scurtă perioadă de timp? Bolul ăsta are patru sute de ani şi datează din epoca Mo-moyama şi din vremea lui Rikyu însuşi. Maeştri de ceai din diverse timpuri i-au purtat de grijă şi l-au transmis din generaţie în generaţie. Tatăl meu nu contează!

Kikuji încerca astfel să nu se gândească la legăturile personale pe care le reprezenta acel bol. Trecuse de la Ota la soţia lui, de la ea la tatăl lui Kikuji şi de la el la Chikako; cei doi bărbaţi, Ota şi tatăl lui Kikuji, muriseră, iar cele două femei se aflau acolo cu el, în aceeaşi cameră. Era ceva straniu în evoluţia bolului.

Iar acum, văduva şi fiica lui Ota, Chikako, tânăra Inamura şi celelalte tinere ţineau bolul în mâini şi-l duceau la buze.

- Îmi dai şi mie ceai în Oribe?, întrebă brusc doamna Ota. Data trecută m-ai servit în altceva.

Kikuji se minună din nou de îndrăzneala femeii. Era naivă sau, pur şi simplu, neruşinată? Începu să-l cuprindă mila văzând-o pe fiică, încă nemişcată, înţepenită cu capul în jos.

Domnişoara Inamura prepară ceaiul din nou, de astă dată pentru doamna Ota. Toţi ochii erau aţintiţi asupra ei. Ea nu avea de unde să ştie istoria acelui Oribe negru. Parcurgea rutina ceremoniei pas cu pas. Era o execuţie corectă, fără nici un fel de adăugiri personale. Postura ei, de la umeri la genunchi, indica o educaţie aleasă şi rafinament.

Umbra frunzelor tinere se lăsă pe hârtia uşii. Cu ea, o pată de culoare reflectată de pe umerii şi mânecile chimonoului strălucitor. Părul ei părea luminos.

Lumina de afară era prea puternică pentru un pavilion de ceremonia ceaiului, dar scotea în evidenţă tinereţea fetei. Şervetul pe care-l folosea era roşu şi impresiona nu atât prin moliciune, cât prin prospeţime, de parcă mâinile fetei ar fi făcut să înflorească o floare roşie.

Şi o mie de cocori, mici şi albi, se înălţară în zbor în jurul ei.

Doamna Ota primi bolul Oribe.

- Ceaiul verde pe fond negru, ca verdele crud la început de primăvară.

Nu spuse însă nimic despre faptul că bolul fusese al soţului ei.

Urmă o inspecţie a ustensilelor de ceremonia ceaiului, dar fu mai degrabă una formală. Tinerele nu ştiau mare lucru despre ele şi se declarară mulţumite cu explicaţiile lui Chikako.

Kikuji le privea pe fete, când doamna Ota se apropie de el.

- Mi-e teamă că n-am fost tocmai politicoasă. Cred că te-am supărat mai devreme, dar când te-am văzut parcă ar fi reînviat zilele de odinioară.

- Vă-nţeleg.

- Şi-acum, uite ce mai domn bine ai ajuns!

Părea gata să izbucnească în lacrimi.

- Da, şi maică-ta. Eu chiar am vrut să vin la înmormântare, dar nu ştiu cum s-a făcut de n-am mai ajuns.

Kikuji nu se simţi în largul lui auzind ce-i spune doamna Ota.

- Mai întâi taică-tău şi apoi maică-ta. Trebuie să-ţi fie tare greu.

- Da, poate că mi-e.

- Mai stai, nu?

- De fapt, chiar mă gândeam să.

- Am atâtea să vorbesc cu tine, odată, când oi avea şi tu timp.

- Kikuji, îl strigă Chikako din camera de alături.

Doamna Ota se ridică, nu fără un oarecare regret. Fiica ei ieşise deja şi o aştepta în grădină.

Cele două femei plecară după ce-şi luară rămas-bun de la Kikuji. Uitându-se în ochii fetei, Kikuji descoperi ceva care-i trezi interesul.





(Din volumul în curs de apariţie la Editura Humanitas, Colecţia „Cartea de pe noptieră")