Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Yōko Ogawa Hotel Iris de Iuliana Oprina

Autoare a peste 20 de opere de ficţiune, recompensată cu importante premii literare, tradusă în peste 20 de ţări, scriitoarea Yōko Ogawa este o voce majoră din literatura japoneză actuală. Romanul Hotelul Iris poate fi interpretat ca o replică strălucită la Lolita lui Nabokov.
Yōko Ogawa s-a născut în 1962 în Okayama. A absolvit cursurile Universităţii Waseda şi în prezent trăieşte în Ashiya cu familia sa. Debutează în 1988 cu romanul Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primeşte Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendaa (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa . În 1996 publică Hotel Iris (Airisu Hoteru), romanul care a impuso pe plan internaţional. Romanul Hakase no aicrapa sūshiki (Profesorul şi ecuaţia lui iubită, 2003) este distins cu Premiul Yomiuri, iar în 2007 Yōko Ogawa primeşte Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no mais? (Înmormântarea brahmanului). În 2005 Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal. Romanul Profesorul şi ecuaţia lui iubită a fost ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi.

Ce au în comun un traducător taciturn, văduv de mai bine de 20 de ani, care trăieşte izolat pe o insulă, şi o fată de 17 ani, frumoasă, ce îşi ajută mama să administreze hotelul familiei din orăşelul turistic de pe coastă? De ce se ascunde bărbatul departe de forfota litoralului? Există voci care spun că soţia traducătorului nu a murit de moarte bună. Oare eşarfa zdrenţuită şi cu pete de sânge descoperită de Mari în casa lui a fost arma crimei? Şi atunci, ce o atrage pe tânără la el? Pericolul – atât de ispititor pentru o adolescentă bruscată de o mamă prea severă –, sau intuiţia unei afinităţi improbabile? În Hotel Iris, Yōko Ogawa construieşte cu mână sigură panopticul obsedant al fantasmelor violente care se nasc în mintea celor condamnaţi la singurătate.

„Yōko Ogawa reuşeşte să redea cele mai subtile mecanisme ale psihicului uman într-o proză deopotrivă delicată şi percutantă.“
Kenzaburō ōe

„Yōko Ogawa este originală, elegantă şi angoasantă.“
Hilary Mantel


Capitolul 1

Prima dată când bărbatul acela a venit la Hotelul Iris era cu puţin înainte de începerea sezonului estival. Ploua fără contenire încă din zori, iar pe seară ploaia se înteţise. Marea fremăta, înecată în cenuşiu. Rafalele răbufneau înăuntru ori de câte ori vreun client trecea pe uşă, iar covorul de la intrare era jilav. Neoanele de la firmele magazinelor din preajmă erau toate stinse şi pe stradă nu se zărea nici ţipenie de om. Când trecea câte o maşină, stropii de ploaie se vedeau în lumina farurilor.
Mă pregăteam să închid casa de marcat şi să sting luminile în hol, ca să mă retrag, când am auzit deodată o bufnitură, ca şi cum ceva greu s-ar fi izbit de podea, urmată imediat de ţipătul unei femei.
Ţipătul a continuat să răsune la nesfârşit, atât de prelung, încât am început să mă întreb dacă nu cumva râdea.
– Pervers nenorocit!
O femeie a ţâşnit din camera 202.
– Moş scârbos ce eşti!
Femeia s-a împiedicat în marginea covorului şi s-a prăvălit pe palier, dar a continuat să arunce un potop de înjurături în direcţia camerei.
– Îţi baţi joc de oameni! Tu nici n-ar trebui să te atingi de femei! Escrocule ce eşti! Împuţitule! Impotentule!
Era o prostituată. Măcar de atâta lucru mi-am dat şi eu seama. Nu era neapărat tânără. Părul i se lipise de gâtul ridat şi rujul lucios i se întinsese până pe obraz. Rimelul îi cursese de la transpiraţie şi lacrimi şi i se adunase la coada ochilor. Sânul stâng îi ieşise cu totul din bluza descheiată, iar de sub fusta scurtă i se vedeau pulpele trandafirii, încinse. Ici şi colo, pielea ei păstra urmele unor mâini care o atinseseră. În picioare mai avea un singur pantof ieftin de vinilin cu toc.
Chiar în clipa în care femeia a tăcut, din cameră a zburat o pernă care a lovit-o drept în faţă. Ţipetele au început din nou. Perna aterizată pe palier era mânjită de ruj.
Atraşi de gălăgie, ceilalţi clienţi au început să iasă pe hol, îmbrăcaţi în pijamale. A apărut şi mama din spate.
– Idiotule! Cine crezi tu că se uită la tine? Tu du-te la o mâţă sălbatică să te rezolve! Că asta ţi s-ar potrivi!
Ţipetele femeii, răguşite şi întretăiate de lacrimi, s-au stins într-un amestec de suspine, salivă şi tuse.
Din încăpere au continuat să zboare fără milă un umeraş, un sutien mototolit, celălalt pantof cu toc şi poşeta. Poşeta s-a deschis şi tot conţinutul i s-a împrăştiat pe jos. Femeia a dat să fugă pe scări, dar, din cauza agitaţiei sau poate a unei glezne scrântite, nu reuşea să se ţină pe picioare.
– Ce e cu gălăgia asta? Potoli- ţi-vă!
– Faceţi linişte! Nu se poate dormi!
Ceilalţi clienţi au început să protesteze în cor, creând şi mai multă larmă. Doar în spatele uşii cu numărul 202 era o tăcere deplină.
De unde mă aflam eu, bărbatul nu se vedea. Încă nu suflase nici un cuvânt. Doar direcţia în care femeia privea cu furie şi obiectele care veneau zburând dintr-acolo îi trădau prezenţa. Femeia continua să se tânguiască spre gaura aceea de tăcere.
– Să ştiţi că deranjaţi, zise mama. Dacă vreţi să vă certaţi, vă rog să mergeţi afară.
– Ştiu, nu mai e nevoie să-mi spui! Mă car imediat şi nu mai calc pe-aici niciodată! urlă femeia, de data aceasta către mama.
– Nu vreau probleme cu poliţia, dar va trebui să mă despăgubiţi. Păi, ce mai e şi asta? Haideţi, vă rog frumos pe toţi să vă liniştiţi şi să mergeţi la culcare. Îmi cer scuze pentru tot deranjul. Tu, ascultă, mi-ai provocat pagube! N-ajunge doar să achiţi camera.
Urcând scările, mama a trecut pe lângă femeia care îşi adunase lucrurile la loc în geantă şi acum cobora în goană fără să-şi fi încheiat măcar nasturii de la bluză. Sânul dezvelit îi sălta, iar un client a fluierat.
– Hei, tu! N-ai de gând să plăteşti? Vrei să profiţi de vânzoleală şi să te furişezi?
Prima grijă a mamei erau banii. Femeia a deschis uşa de la intrare fără să se sinchisească. În acel moment s-a auzit o voce.
– Taci, târfă!
Vocea bărbatului a săgetat drept printre noi. Zarva a încetat. Era o voce puternică şi pătrunzătoare, dar în ea nu se simţea iritare sau furie. Din contră, avea o notă discretă. Îţi dădea iluzia că un violoncel sau un corn cântase preţ de o clipă.
M-am întors şi l-am văzut pe palier. Era trecut de vârsta mijlocie, poate chiar în pragul bătrâneţii. Purta o cămaşă albă călcată, pantaloni maro închis şi ţinea în mână un sacou din acelaşi material. Deşi femeia era atât de răvăşită, el nu era transpirat şi nici nu răsufla agitat. Nu părea nici stânjenit. Doar câteva şuviţe de păr îi cădeau în dezordine pe frunte.
M-am gândit atunci că nu mai auzisem niciodată un ordin rostit cu un glas atât de frumos. Era calm, impozant, ferm. Până şi cuvântul „târfă“ sunase fermecător.
„Taci, târfă!“ i-am repetat eu cuvintele în sinea mea. Însă bărbatul nu a mai spus nimic.
Deşi nu avea cum să ajungă până la el, femeia a scuipat în direcţia lui şi a ieşit din hotel. Saliva a aterizat pe covor.
– Atunci va trebui să achiţi tu tot, a tăbărât mama pe el. Şi o să-mi dai în plus pentru deranj şi curăţenie, ca să fim chit. Iar altă dată să nu mai calci pe aici! Eu nu primesc clienţi care provoacă scandal. Ai priceput?
Ceilalţi muşterii au început să se îndrepte agale către camerele lor. Bărbatul a coborât scările trăgându-şi sacoul pe el, fără să ridice privirea. A scos două bancnote din buzunarul de la pantaloni şi le-a aruncat pe tejgheaua de la recepţie. Arătau jalnic, mototolite. Le-am luat şi le-am netezit cu grijă, apăsându-le cu palma.
Mi s-a părut că simt vag în ele căldura trupului său. Bărbatul a ieşit în ploaie şi s-a îndepărtat fără să-mi arunce vreo privire.

Întotdeauna m-am întrebat cine şi de ce alesese pentru Hotelul Iris un nume atât de straniu. Toate celelalte hoteluri din zonă aveau nume legate de mare. Doar al nostru se numea Iris.
– Se referă la stânjenel, care e o floare foarte frumoasă, nu? Face trimitere şi la zeiţa curcubeului din mitologia greacă. Elegant, nu ţi se pare?
Aşa îmi explicase bunicul mândru, când eram mică.
Însă în grădina hotelului nu aveam stânjenei. Nici trandafiri, panseluţe sau narcise. Aveam doar un corn lăsat să crească în voie, un arbore zelkova şi în rest numai buruieni.
Singurul punct de atracţie îl reprezenta o mică fântână arteziană din cărămidă, secată cu mult timp în urmă. În mijlocul ei se afla o statuetă de ipsos, acoperită cu găinaţ, înfăţişând un băieţel cârlionţ at, îmbrăcat în frac, care cânta la harpă cu capul înclinat gânditor într-o parte. Nu avea buze şi pleoape, lucru care îi dădea un aer foarte trist.
Oare de unde ştia bunicul meu de zeiţă? Noi nici măcar nu aveam o bibliotecă în casă, darămite cărţi de mitologie greacă.
Am încercat să mi-o imaginez pe zeiţa curcubeului – ceafă delicată, sâni generoşi, ochi privind în depărtare, straie diafane, pictate în cele şapte culori. Cu un singur fâlfâit al veşmântului său, putea să vrăjească întreaga lume.
Dacă zeiţa curcubeului ar fi poposit la noi, în orice ungher al hotelului, băiatul din fântână n-ar mai fi cântat la harpă cu atâta tristeţe, mă gândeam eu.
Agăţată de acoperiş era o firmă pe care scria „HOTEL IRIS”. Litera „R” se desprinsese şi stătea înclinată către dreapta. Arăta caraghios, cumva împiedicată, dar în acelaşi timp şi cufundată în gânduri negre. Însă nimeni nu se sinchisea s-o îndrepte.
Bunicul a murit cu doi ani în urmă. A făcut cancer la pancreas sau la bilă, undeva prin burtă, cancer care i s-a răspândit în oase, plămâni şi creier, încât până la urmă n-a mai contat de unde pornise. S-a stins în patul lui, după şase luni de suferinţă.
Noi locuiam în cele trei cămăruţe întunecoase din spatele recepţiei. Când m-am născut eu, eram cinci cu toţii. Prima care s-a dus dintre noi a fost bunica, dar eu eram bebeluş şi nu-mi amintesc nimic. Se pare că a murit de inimă. A urmat tata. De data aceasta aveam opt ani şi îmi amintesc foarte bine. Ştiu tot, până la cel mai mic detaliu.
Apoi a venit rândul bunicului. El dormea într-un pat adus dintr- una din camerele de oaspeţi, care avea arcurile rupte şi nu se mai putea folosi. Când se întorcea de pe o parte pe alta, se auzea de parcă ar fi strivit o broască.
Imediat cum veneam de la şcoală, mama mă punea să sterilizez tubul înfipt în partea lui dreaptă şi să golesc lichidul colectat în punga de la capătul lui. Îmi era groază să ating tubul acela. Aveam senzaţia că, dacă îl loveam câtuşi de puţin, s-ar fi desfăcut cu totul şi prin gaura aia i s-ar fi vărsat afară toate măruntaiele. Lichidul era de un galben superb, care mă făcea să mă minunez cum de exista ceva atât de frumos colorat ascuns în corpul uman. Îl deşertam în fântâna din curte, motiv pentru care băiatul cu harpa avea mereu degetele de la picioare ude.
Bunicul era în chinuri toată ziua. Cel mai rău se simţea chiar înainte de revărsatul zorilor. Gemetele lui, amestecate cu orăcăitul saltelei, colcăiau neîncetat prin adâncurile întunericului. Ţineam două rânduri de storuri trase peste geam, dar uneori clienţii tot se mai plângeau de zgomotele neplăcute.
– Ne cerem scuze, sunt nişte pisici în călduri care se adună în curte, noapte de noapte, le răspundea mama mieros, bătând în tejghea cu capacul de la pix.
Hotelul nu s-a închis nici în ziua în care a murit bunicul. Nefiind sezon, de obicei era pustiu, dar tocmai atunci ne pomeniserăm cu un cor de femei, aflate în excursie. În pauzele dintre rugăciunile preotului, se auzea Edelweiss, When It’s Lamp Lighting Time in the Valley sau Lorelei. Preotul şi-a văzut de slujbă cu ochii plecaţi în pământ, prefăcându-se că nu bagă de seamă. La un moment dat, patroana magazinului cu produse de import, o prietenă de pahar a bunicului, a slobozit un suspin şi chiar atunci o voce de soprană s-a înălţat deodată, parcă armonizându- se cu ea. Glasurile femeilor răsunau de peste tot, din baie, din sala de mese, din balcoane, revărsând cântece peste trupul neînsufleţit. Zeiţa curcubeului n-a binevoit să-şi fluture straiele în şapte culori pentru bunicul nici până în ultima clipă.

L-am revăzut pe bărbatul acela la două săptămâni după incident. Era o după-amiază de duminică, iar mama mă trimisese în oraş după nişte cumpărături. Era senin şi atât de cald, încât începusem să transpir. La malul mării se zăreau câţiva tineri în costume de baie, nerăbdători să facă plajă. Marea era la reflux, iar şirul de stânci care ducea până la zidurile de apărare ale castelului erau dezvelite în întregime. Pe la pontonul pentru vapoarele de agrement şi pe terasele restaurantelor începeau să apară turiştii. Apa mării părea încă rece, dar în felul în care lumina strălucea pe zidurile ude şi în freamătul oraşului se ghicea apropierea verii.
Oraşul nostru învia doar pe parcursul celor trei luni de vară. În rest, stătea încremenit ca o fosilă. Odată cu venirea verii, marea liniştită învăluia oraşul, iar plaja care se întindea de la răsărit la apus sclipea auriu. Zidurile părăginite ale castelului, care se iveau din apă doar la reflux, şi dealurile verzi, care se întindeau până la baza promontoriului, dădeau ţărmului un farmec aparte. Străzile erau înţesate de oameni veniţi în vacanţă. Umbrelele de soare se deschideau, duşurile porneau, dopurile de la sticlele de şampanie zburau, artificiile umpleau văzduhul. Restaurantele, barurile, hotelurile, vapoarele de agrement, magazinele de suveniruri, debarcaderul şi chiar şi Hotelul Iris, toate se găteau vesel, fiecare în felul său. Deşi, în cazul hotelului nostru, doar se ridicau copertinele de pe terasă, se aprindeau mai multe lumini în hol şi se agăţa în perete lista de preţuri pentru sezonul estival.
Anotimpul amorţit venea pe nepusă masă. Direcţia vântului se schimba, iar valurile căpătau alte forme. Oamenii plecau cu toţii în depărtări neştiute de mine. Ambalajele de îngheţată, care până mai ieri străluceau la marginea drumului, peste noapte ajungeau una cu asfaltul.
L-am văzut din profil şi l-am recunoscut imediat. Eram la magazinul universal şi cumpăram praf de dinţi. În noaptea aceea nu-i cercetasem chipul pe îndelete, dar, aşa cum stătea sub lumina palidă a neoanelor din magazin, am recunoscut ceva familiar în silueta şi în mâinile lui. Bărbatul îşi alegea un săpun de rufe.
A ezitat multă vreme. A luat fiecare sortiment pe rând, inspectând eticheta şi preţul. A pus un săpun în coş, dar, după ce a mai citit o dată eticheta cu un aer preocupat, l-a pus înapoi. Se uita doar la săpunurile de rufe. În cele din urmă, l-a ales pe cel mai ieftin.
Nu-mi explic nici eu ce m-a făcut să-l urmăresc. Nu a fost din pricina celor întâmplate la hotel.
Pur şi simplu, vorbele lui încă îmi mai stăruiau în urechi. Tonul acela poruncitor mă trăgea către el.
După magazinul universal, bărbatul a intrat în farmacie. A înmânat o hârtie care părea să fie o reţetă şi a primit două plicuri cu medicamente. Le-a pus în buzunarul de la sacou, apoi s-a îndreptat către papetărie, două uşi mai încolo. Eu am rămas pe trotuar, sprijinită de un stâlp de iluminat, şi m-am uitat pe geam. A stat mult de vorbă cu proprietarul, din câte îmi dădeam eu seama cerând să i se repare un stilou. Desfăcuse stiloul în bucăţele şi arăta către fiecare în parte, plângându-se de ceva. Proprietarul era vădit încurcat, dar bărbatul vorbea mai departe fără să se sinchisească. Aş fi vrut să-i aud vocea, dar nu răzbătea până la mine. În cele din urmă, l-am văzut pe proprietar încuviinţând fără tragere de inimă.
După aceea a luat-o pe drumul de faleză, către est. Deşi era cald, bărbatul purta costum şi cravată şi păşea repede, cu spatele drept, privind doar în faţă. În mâna stângă ţinea punga de plastic cu săpunul de rufe. Buzunarul de la sacou îi stătea umflat de la plicurile cu medicamente. Din când în când, punga cu săpunul lovea câte un trecător, dar nimeni nu se întorcea către el. Eu eram singura care îl privea. Gândul acesta m-a făcut să mă las tot mai acaparată de straniul meu joc.
Un băiat cam de-o vârstă cu mine cânta la acordeon în faţa ceasului de flori din piaţă. Cântecul suna firav şi trist, poate din cauza instrumentului vechi sau a nepriceperii lui.
Bărbatul s-a oprit şi a ascultat o vreme. Toată lumea trecea mai departe, aruncându-i doar o privire fugară. Eu m-am oprit ceva mai departe. Nimeni nu aplauda, nimeni nu-i cerea să cânte ceva anume. Bărbatul stătea învăluit în sunetul acordeonului, iar băiatul cânta mai departe. În spatele lui, limbile ceasului de flori se mişcau alene.
Bărbatul a aruncat o monedă în cutia de la acordeon. Banul a aterizat cu un clinchet uşor. Băiatul a făcut o plecăciune, dar el i-a întors spatele fără să-şi schimbe expresia feţei şi a plecat mai departe. Chipul băiatului mi-a părut că seamănă cu cel al statuetei de la fântâna din grădină.
Cât mai aveam de gând să mă ţin după el? Dintre cumpărăturile pe care trebuia să le fac luasem doar praf de dinţi. Am început să mă neliniştesc. Mama avea să mă certe că m-am lălăit tocmai la ora când sosesc clienţii. Dar nu reuşeam să-mi desprind privirea de la spatele lui.
Bărbatul a intrat în sala de aşteptare pentru vapoarele de agrement. Acum voia să se plimbe? Sala era plină de cupluri şi de familii cu copii. Vaporul se ducea în larg, dădea un ocol în jurul insuliţei F., făcea o oprire acolo, apoi se întorcea o jumătate de oră mai târziu. Mai erau douăzeci şi cinci de minute până la următoarea cursă


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara