Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Z. Ornea la 70 de ani de Alex. Ştefănescu


Z. Ornea (născut la 27 august 1930 în comuna Frumuşica din judeţul Botoşani) a studiat Filosofia, la Universitatea din Bucureşti, între 1951-1995. După absolvirea facultăţii, devine redactor la ESPLA. în 1956 debutează, în Gazeta literară.
Având probleme "de dosar", îşi pierde postul, în 1959, şi lucrează ca librar, până în 1962, când se transferă, ca bibliotecar şi redactor, la Academia de Studii Economice. în 1968 revine în activitatea editorială, fiind numit redactor la Editura Meridiane. La sfârşitul lui 1969 se transferă la Editura Minerva, unde i se încredinţează conducerea redacţiei de istorie literară (în 1991 va ajunge director al acestei edituri). în 1973, îşi ia doctoratul în filosofie.
Prima sa carte, Junimismul, apărută în 1966, deschide o serie impresionantă de lucrări de sinteză consacrate curentelor de idei din cultura română. Lor li se adaugă biografiile unor personalităţi care au fondat asemenea curente: C. Dobrogeanu-Gherea, Titu Maiorescu, C. Stere. Numeroase alte volume ale lui Z. Ornea cuprind studii şi eseuri pe teme de istorie literară (o parte dintre ele publicate iniţial în România literară).
Practic, tot timpul care îi rămâne liber după îndeplinirea obligaţiilor sociale Z. Ornea şi-l petrece la Biblioteca Academiei, dezgropând din "colbul vremii" trecutul literaturii române. Devotamentul său faţă de disciplina aleasă, ca şi capacitatea - cu totul ieşită din comun - de a interpreta şi integra în construcţii sintetice mii de informaţii îi sunt răsplătite de diferite premii literare şi mai ales de respectul cunoscătorilor de literatură (inclusiv al adversarilor).
în mod curios, cel care a frecventat cu atâta asiduitate Biblioteca Academiei nu este şi membru al Academiei. (Se poate consola cu gândul că există şi situaţia inversă: unii membri de azi ai Academiei n-au frecventat niciodată Biblioteca Academiei.)


Scrierile lui Z. Ornea oferă o imagine de ansamblu a literaturii române din a doua jumătate a secolului nouăsprezece şi prima jumătate a secolului douăzeci (căreia i se adaugă frecvente referiri la literatura română veche şi, mai ales, la cea contemporană). Această imagine se remarcă prin verosimilitate. Cunoscutul istoric literar (care abia în aceste zile a împlinit şaptezeci de ani, cu toate că înţelepciunea unui om de şaptezeci de ani a avut-o dintotdeauna) s-a străduit mereu să nu se lase influenţat de circumstanţele biografice şi istorice, pentru a fi cât mai obiectiv. N-a atins, bineînţeles, obiectivitatea absolută, nu numai din cauză că ea nu poate fi atinsă, ci şi din cauză că a trăit vremuri cu totul nefavorabile seninătăţii cărturăreşti. Scrierile sale din tinereţe, adică dintr-o perioadă a imixtiunii brutale a autorităţilor comuniste în activitatea literară, sunt marcate de dogmatismul ideologiei oficiale. Istoricul literar a reparat ulterior ce se putea repara, rescriind, de exemplu, amplul studiu consacrat junimismului. în afară de aceasta, Z. Ornea a dat dovadă mai târziu şi de un stângism sincer, prezentându-l cu o simpatie vizibilă pe C. Dobrogeanu Gherea, ca pe un critic de direcţie comparabil ca valoare cu Titu Maiorescu (ceea ce nu era) sau denunţând (pe bună dreptate, dar asimetric) extrema dreaptă românească din deceniul patru şi influenţa ei nefastă asupra unor intelectuali români, fără să denunţe şi manifestările la fel de regretabile ale extremei stângi. (Tot Z. Ornea este însă cel care a sancţionat iniţiativa rabinului Moses Rosen de a cere interzicerea tipăririi publicisticii "antisemite" a lui Mihai Eminescu şi aceasta nu oricând, ci în timpul regimului Ceauşescu, care promova cu adevărat antisemitismul, făcându-l pe un om de cultură de valoarea lui Z. Ornea să se simtă indezirabil în propria lui ţară.)
Dincolo de aceste minime şi inevitabile disfuncţii ale spiritului critic, impresionează marea cantitate de adevăr din scrierile lui Z. Ornea. Pe aceste scrieri se poate conta, ele constituie bibliografia obligatorie pentru cine vrea să cunoască literatura română modernă.
Istoricul literar a obţinut de fiecare dată informaţiile necesare de la sursă, citind răbdător ziarele şi revistele din epoca respectivă, ca şi nenumărate jurnale intime, texte memorialistice, scrisori, discursuri parlamentare etc. A examinat, de asemenea, cu atenţie, operele literare propriu-zise şi aproape tot ce s-a scris în legătură cu ele. Pe baza acestei competenţe, a corectat aserţiunile greşite ale altor cercetători, nu din plăcerea de a polemiza, ci de pe poziţia cuiva care vrea să colaboreze pentru a ajunge împreună la o cât mai mare rigoare ştiinţifică.
Succesul lui Z. Ornea se explică, apoi, prin serioasa lui pregătire filosofică, despre care în general nu se vorbeşte pentru că nu este imediat vizibilă în paginile cărţilor sale. Istoricul literar nu face paradă de cultură, dar are o cultură imensă, de care se foloseşte pentru a interpreta în cunoştinţă de cauză curentele de idei investigate. El ştie, de pildă, cum a contribuit filosofia germană la formarea lui Titu Maiorescu, ce filosofi erau la modă la Junimea, ce se traducea cu predilecţie şi de ce, cum anume îşi reprezenta existenţa C. Stere, care erau gânditorii străini pe care îi conspecta Nae Ionescu pentru cursurile sale etc. Manuale - astăzi uitate - de estetică, de psihologie şi de logică, broşuri de popularizare a diverse ideologii, care au influenţat mentalitatea publică, texte ale unor conferinţe cu mare răsunet la vremea lor - toate au fost citite cu atenţie de Z. Ornea şi analizate critic, înrâurirea tuturor a fost identificată în creaţia literară şi intelectuală a scriitorilor luaţi în considerare.
Alt atu deţinut de exeget îl constituie talentul literar. Talentul literar însufleţeşte evocările şi conferă un patos abstract construcţiilor de idei. Un sentimentalism sadovenian, o nostalgie a lumii de altădată caracterizează scrisul lui Z. Ornea, care pare să aibă drept motto vechea întrebare retorică ubi sunt qui ante nos. Istoricul literar foloseşte cu iscusinţă şi cu simţ artistic cuvinte şi expresii româneşti care şi-au restrâns de multă vreme circulaţia sau au fost abandonate cu totul, în combinaţie cu neologisme de ultimă oră. Textele sale sunt nu numai studii, ci şi naraţiuni pline de farmec.
Unele, antologice, ar merita studiate în şcoală. Iată, ca eşantion, fragmentul din Junimea şi junimismul în care este evocată duşmănia la care ajunseseră în 1917 doi foşti lideri junimişti, Titu Maiorescu şi Petre Carp:
"Nu vrem să spunem că atitudinea lui Carp a fost a unui colaboraţionist. Dar a acceptat să întâlnească pe Mackensen de câteva ori şi convorbirile nu au ocolit chestiunile politice. Pe când Maiorescu a respins orice contact cu ocupanţii. Oricine venea la el pentru intervenţii pe lângă oficialităţile de ocupaţie căpăta, invariabil, acelaşi răspuns: "N-am şi nu vreau să am relaţii cu germanii câtă vreme suntem în război". Destinul ţării îl îngrijora şi, bolnav fiind de o boală cardiacă fără leac, era mâhnit că e silit să-şi trăiască zilele din urmă în umilinţa unei ţări temporar îngenuncheate. (...) Cu Carp nu s-a mai împăcat. A murit singur şi în durere sufletească fără a fi apucat să vadă înfăptuit actul istoric de la 1 decembrie 1918. Ar fi avut, cu siguranţă, tăria morală de a se recunoaşte învins, şi s-ar fi bucurat de împlinirea unui vis secular. Când la 1 iulie 1917 i s-a anunţat sfârşitul fostului său prieten, Carp a replicat cinic: "Pentru mine Maiorescu era mort de 5 ani", iar celui ce a venit a doua zi să-l invite la înmormântare i-a servit această butadă pe care n-o putem numi altfel decât tot cinism: "De ce aş face lui Maiorescu o politeţă pe care el nu va putea să mi-o întoarcă?"."
Z. Ornea iubeşte literatura română. O iubeşte lucid, în cunoştinţă de cauză. O iubeşte discret, fără să-şi declame iubirea în fraze grandilocvente şi fără să aştepte vreo răsplată. Şi, mai ales, o iubeşte eficient. Opera sa de critic şi istoric literar, la care continuă să lucreze, cu modestie şi răbdare, cu o hărnicie care ar trebui să-i facă şi roşească pe mulţi tineri inactivi de azi, explică literatura română şi, în acelaşi timp, o îmbogăţeşte.

Junimismul, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1966. Ţărănismul, Bucureşti, Editura Politică, 1969. Trei esteticieni, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1969. Sămănătorismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1970 (ediţia a II-a, 1972). Poporanismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1972. Studii şi cercetări, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973. Junimea şi junimismul, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975 (ediţia a II-a, 1998, în col. "Biblioteca pentru toţi" a Editurii Minerva). Actualitatea clasicilor, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973. Curentul literar de la "Contemporanul", Bucureşti, Editura Eminescu, 1977. Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980. Comentarii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981. Viaţa lui C. Dobrogeanu-Gherea, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982. Opera lui C. Dobrogeanu-Gherea, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983. Atitudini, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984. Viaţa lui Titu Maiorescu, vol. I-II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986-1987, Viaţa lui C. Stere, vol. I-II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990-1991, înţelesuri, Bucureşti, Editura Minerva, 1994. Anii treizeci - Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995. Fizionomii, Bucureşti, Editura Nemira, 1997. Medalioane, Iaşi, Editura Institutului European, 1998. Portrete, Bucureşti, Editura Minerva, 1999. Glose despre altădată, prefaţă de Dan-Silviu Boerescu, Bucureşti, Editura Allfa, 1999.
în colaborare: A. D. Xenopol, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966. Falansterul de la Scăieni, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1968.
P.S. Continuarea cronicii la volumul lui Ioan Groşan în numărul viitor.