Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Zece mai de Mihai Zamfir

Întoarcerea la cărţile de istorie mi se pare cel puţin la fel de benefică precum întoarcerea la cărţile de literatură sau de ştiinţă. Şi atunci constaţi, încă o dată, că istoria nu ne învaţă nimic. Împlinirea unui secol şi jumătate de cînd regalitatea, sub forma ei modernă, s-a instalat în România oferă cel mai recent exemplu.

Sărbătorirea spectaculoasă a acestei aniversări n-ar fi avut semnificaţie politică şi nici propagandistică: ar fi fost sărbătorirea unei date cu semnificaţie naţională, dincolo de orice ideologie sau partid. Nimic de acest fel nu s-a petrecut la noi în anul aniversar. Comemorarea regalităţii a dispărut complet în vîltoarea ştirilor despre candidaturile la alegerile locale ori despre scandalul dezinfecţiilor spitaliceşti. Despre secolul şi jumătate scurs din ziua de 10 mai 1866 n-a mai avut timp nimeni să se ocupe: efemerul absolut a trecut încă o dată înaintea istoriei.

Dacă s-ar rezuma la înfruntarea a două filozofii politice opuse (republică versus monarhie), am putea eventual înţelege boicotarea unei aniversări monarhice. Dar la noi în ţară nu-i nici pe departe vorba de aşa ceva. „Republica română” nu există în realitate, pentru că ea se reduce la o ficţiune. Iar în cea mai mare parte a duratei acestei false republici române a fost vorba doar de un regim criminal întins pe patru decenii. „Republica română”? Ea n-a existat niciodată. Tradiţia republicană din ţara noastră s-a fixat doar în imaginaţia unor istorici de partid care ascultau de ordinele puterii politice.

Macabra impostură a republicii a fost adusă în ţara noastră de o armată de ocupaţie străină, care a dictat apoi organizarea ţării după model sovietic. Deoarece dictaturile ultimelor secole au manifestat o preferinţă marcată pentru republică, fireşte că şi răposata Uniune Sovietică funcţiona, aparent, ca un fel de republică. Iar republica proclamată la noi în 1947 n-a reprezentat decît o copie fidelă, la scară redusă, a aşa-zisei republici de la Răsărit, statul în care un singur om, şeful suprem al partidului comunist, tăia şi spînzura în voie.

Ţara noastră a fost dintotdeauna monarhie. De la finele secolului al XIII-lea (în Muntenia) şi de la mijlocul secolului al XIV-lea (în Moldova), de cînd s-au născut Principatele române, monarhia s-a instalat la noi pentru a dura. Nu găsim nici o pauză republicană în cele şapte secole de existenţă politică română independentă. Chiar şi sub cele mai decăzute forme, reprezentate de ultimele domnii fanariote ori de primele domnii pămîntene după 1820, instituţia monarhică s-a menţinut la noi neştirbită, ca reper instituţional ultim şi ca garant al existenţei statale.

În aceste condiţii, urcarea pe tron a dinastiei de Hohenzollern, prin Carol I, a însemnat modernizarea României şi intrarea ei cu adevărat în concertul european. Fără transformarea ei în monarhie constituţională şi fără ca în fruntea ei să se afle o dinastie domnitoare mondial recunoscută, omologarea reală a ţării noastre ca regat cu drepturi depline între statele europene ar fi fost de neconceput.

Eventuala „republică română” rămîne abia să fie mai întîi imaginată şi apoi construită. Cei doar cîţiva ani scurşi de la căderea republicii criminale şi de la instaurarea unei forme de guvernămînt onorabile reprezintă un interval de timp prea scurt pentru a legitima o tradiţie.

Ceea ce am văzut pînă acum în această nouă republică nu pare încurajator: corupţia endemică, iresponsabilitatea faţă de interesul general şi submediocritatea intelectuală a politicienilor oferă deocamdată imaginea unei republici mai degrabă hilare, în care populaţia nu are nici un fel de încredere. Ar trebui ca operaţiunea de curăţire a peisajului uman, începută de DNA în urmă cu trei ani, să meargă pînă la capăt, ar trebui ca persoanele care au avut legătură cu republica de factură sovietică şi urmaşii lor să fie eliminate din viaţa publică, ar trebui să se nască o nouă clasă politică, ar trebui… ar trebui… Din simpla enunţare a unor asemenea deziderate deducem cam în cît timp am putea spera ivirea unei adevărate republici române.

Pînă atunci, în aceste zile de mai, ar fi trebuit să intonăm cu toţii naivul şi infantilul cîntec despre venirea Regelui Carol în România – un cîntec ce se sfîrşeşte astfel:

Zece mai va fi de-a pururi
Sfîntă zi, căci ea ne-a dat
Domn puternic ţării noastre,
Libertate şi regat.

Conform aceluiaşi cîntec, un „vultur venit din munte” ar fi adus românilor regalitatea. Nu e o legendă mai absurdă şi mai puţin simpatică decît, de exemplu, cea despre vînătoarea mitică a voievodului Dragoş din Maramureş, despre uciderea zimbrului şi despre întemeierea Moldovei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara