Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Zece stiluri de Daniel Cristea-Enache

Două consideraţii generale, privind cîmpul cultural şi spaţiul literar de azi, pot fi făcute odată cu urmărirea „jocului” din teren. Prima e legată de asimetria succesului cu valoarea propriu-zisă. Autorii buni şi foarte buni fiind mai discreţi (şi adînciţi în scrisul lor), ei pierd adesea prim-planul de vizibilitate în favoarea autorilor mai modeşti sau de-a dreptul veleitari, ale căror energii, după ce au consumat hîrtia, sînt direcţionate în sfera autopromovării şi a unui marketing personalizat. Astfel se face că, în loc să se vorbească şi să se scrie despre cărţile importante, se vorbeşte şi se scrie despre volume mediocre, „întîmpinate” nu analitic, ci cu superlativeconfetti. Îi revine criticii, ca de fiecare dată, obligaţia de a pune lucrurile în ordinea valorii artistice şi de a-i distinge pe creatori de manufacturieri.
Al doilea fenomen e ilustrat de vitalitatea artistică a „optzeciştilor” şi poate fi urmărit deopotrivă în proză şi în poezie. Fie că revin la instrumentele literare după o consistentă activitate jurnalistică sau publicistică începută, în condiţii de libertate, după 1990, fie că au mers pe linia propriei opere cu ritmicitate editorială în toţi aceşti ani, componenţii generaţiei ‘80 au ridicat şi menţin prin cărţile lor un nivel care, mulţumindu-i pe critici, îi obligă pe confraţi la performanţe similare. Dacă din alergarea după vizibilitate şi succes de piaţă literatura română de azi nu va ieşi avariată, aceasta se va întîmpla şi datorită „optzeciştilor” care pun mizele altfel.
Un „optzecist” tipic şi totodată atît de recognoscibil pe suprafaţa poeziei sale este Ioan Moldovan, autor al unui volum nou şi absolut remarcabil, căruia nu am a-i obiecta decît titlul, timpuri crimordiale. E un joc de cuvinte destul de facil, depăşit cu mult de prestidigitaţiile verbale din interiorul cărţii şi nereprezentativ nici pentru substanţa poemelor, nici pentru complexitatea lor de construcţie şi procesare. Ca orice „optzecist” ce se respectă, Ioan Moldovan îşi dotează poeziile cu o conştiinţă textuală, construindu-le ca poeme capabile de autopropulsie. Textul nu este neapărat de mari dimensiuni (deşi poemele mai lungi nu lipsesc din sumar), fiindcă autorul are capacitatea esenţializării şi darul sugestiei. E suficient un vers, uneori un cuvînt pentru ca textul să facă o volută sau să-şi deschidă o trapă. Chiar dacă există, pentru cititorul neavizat, riscul patinării pe versuri fără sesizarea structurii lor de adîncime şi a stratificării culturale, fără, altfel spus, identificarea desenului din covor şi a culoarelor de sub cotidianul prozaic, poemele le vor plăcea şi celor ce nu le vor urma arborescenţa ascunsă.
De altfel, Moldovan, ca orice poet veritabil, nu este deloc preocupat să placă şi foloseşte nu strategii literaturizante de captatio, ci un regim al demistificării literaturii înseşi. Cum observă Ion Pop în fragmentul său de pe coperta a IVa, e aici o criză a „livrescului”, dat fiind că „refugiul cultural pare a nu mai putea salva nimic”. Pusă în perspectivă istorică, afirmaţia criticului care a prefaţat debutul editorial al lui Moldovan poate fi completată astfel. În anii ‘80, refugiul în cultură şi în poezia ca formă de a salva cultura era explicabil nu numai prin natura unui poet, ci şi prin opţiunea programatică de a rezista, prin poezie, la ceauşismul tot mai agresiv şi mai dominator. În anii noştri, diferenţa dintre opţiunea de vocaţie civică şi cea de vocaţie literară se vede mai bine, fiindcă libertatea de opinie şi expresie oferă cadrul manifestării lor distincte.
În acest context, evazionismul poetic din ultimul deceniu ceauşist se urmează nu paradoxal, ci logic prin resimţirea livrescului ca insuficient. Moldovan, pe toată întinderea acestui volum, încearcă să fugă din literatură şi să recupereze intensitatea ne-mediată cultural. Poezia, pentru a fi poezie, mai trebuie să şi renunţe să fie poezie. Cunoscînd toate trucurile textualismului şi savoarea postmodernă a referenţialităţii multiple, autorul le expune pentru a le amenda şi-şi dă singur peste mîinile prea pricepute. Zece stiluri „neîncepute” ce ar putea umple atîtea caiete „goale” nu au preţul unei revelaţii existenţiale pe care tot poezia o poate figura şi transfigura: „Lucrurile acestea chiar îngerii doresc să le privească// Tună în depărtări/ Un accident vechi uitat în iarba mare udă grasă/ Oriunde călătorim ne comportăm ca morţii/ Ajung acasă pentru ca să pornesc de acasă sub tunetele din depărtări/ Băutura mea e tot aceea a sclavilor şi nu ştiam/ Pîinea e îndestulătoare/ Dar mereu ceva nu îmi ajunge/ Iar sarea - sarea am început a o preţui ca un fugar din lagăr/ Trăiesc întrun lux exorbitant/ Am caiete goale şi zece stiluri neîncepute/ Cînd o să plouă ca pe vremea noastră? Şi iată că plouă!/ Mă voi întinde lîngă tine şi voi scînci/ Ca fiul tău cel mic/ Îngerii sătui de privire acum n-au nicio poftă de dezvăluire” (lucrurile acestea).
Iată nişte versuri definitorii pentru structura mai nouă a poeziei lui Ioan Moldovan şi avînd tonalitatea amar-ironică a întregului volum. În celelalte vom regăsi caietele, hîrtia, stiloul, cerneala, cuvintele şi propoziţiile făcute cu ele, pielea „tot mai tipărită”. În loc să fie instrumente şi adjuvante ale expresiei, acestea par că duc la o estompare a liricului. Diminuează poeticul prin poetizare şi servesc, hélas!, o retorică acolo unde ar fi fost imperios necesară revelaţia mainimicului. Textualismul îşi pierde funcţia de cunoaştere, devenind o versificare de o seacă vivacitate. Umoarea poetului aproape înfuriat de propria formulă va fi neagră. Moldovan inserează aluzii şi eminescianizează sau stănescianizează, pune majuscule simbolice (Apa, Avantajele Insomniei, Scenariu, Staţie, Marea Slăbiciune) şi dă cu minuscule mainimicul, scrie în regim de proză, de epistolă, de parodie ori de rece deconstrucţie a formatelor la modă (editorialul de ziar), se plimbă pe toată claviatura expresiei în căutarea unui sunet, vorba lui Doinaş, fundamental. Iată la ce duce, în numai cîteva versuri de mare poezie, ascultarea, la un tonomat, a unei melodii de o desăvîrşită stupiditate: „Ascult la tonomat cum «ochii tăi ochii tăi/ îmi aprind în trup văpăi şi-mi alungă orice/ gînd/ cînd te văd plîngînd»// Şi-acum să trec muntele/ să duc pachetele de zahăr să-mi iau halca de viţel/ cu care ne vom hrăni toţi din trib o vreme// Lăcrimînd sub nori de piatră” (marţi de aprilie).
Pusă, în mai multe rînduri, în această ramă a unui scenariu iniţiatic, poezia din timpuri crimordiale avansează de la vers la vers şi de la text la text într-un continuum organic. Dacă din volumele altor autori pot lipsi fără probleme poezii şi secţiuni întregi, nu numai din motivul deficitului artistic, ci şi din acela că nu există un concept pentru volumul ca întreg, la Moldovan sumarul a fost gîndit şi lucrat ca o experienţă în sine, integrînd secvenţele reprezentate de textele lirice, liric-prozastice şi liricepistolare. Primul text începea cu fixarea instrumentelor în cadru: „Pentru a scrie…”. Iar ultimul este unul de sinteză lirică, excepţional: „O parte pleacă, o parte rămîne. Tătăişele/ N-au rezistat şi apa hranei lor s-a-mbăloşat. Ce-ar fi/ Să mă liniştesc. Nici înduioşarea animalică a inimii, nici/ Graba de peste zi. Mă ţin scai/ De mine însumi: nici victimă, nici călău, nici/ Slugă, nici stăpîn. Cînd unul, cînd altul m-au întrebat ce e/ Cu mine în ultimul timp. Nu e nimic şi totuşi e/ Poate tocmai asta e: ultimul timp. Şi stricarea gurii, a/ Inimii, a cărnii. Sîngele înceţoşat.” (marţi spre sîmbătă de august).
Un volum cu un titlu neinspirat e una dintre cele mai bune cărţi de poezie publicate în anul din urmă, printre perdelele de fum şi publicitate ale atîtor apariţii editoriale epocale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara