Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Zgomotoasa nuntă mută de Angelo Mitchievici

Scenariul lui Adrian Lustig şi Horaţiu Mălăele porneşte de la un eveniment real care a avut loc pe 9 martie 1953, la sfîrşitul filmului este menţionat acest lucru, şi se pare după mărturisirile scenaristului că povestea a trecut de la Octavian Cotescu la Horaţiu Mălăele din vremea studenţiei. Într-un sat românesc ca atîtea altele aflat sub presiunea noului regim comunist dirijat de comisarii şi agenţii sovietici forţînd colectivizarea, cu ocazia funerariilor lui Iosif Visarionovici Stalin sunt suspendate orice sărbători. Întîmplător, printre acestea se află o nuntă, iar cum ţăranii nu consimt ca ea să fie amînată găsesc cu spiritul viclean, sucit şi relativist al lui genius loci o modalitate de a continua petrecerea. Nunta are loc, dar pe tăcute, cu batista pusă pe ţambal la propriu şi la figurat, iar după un spectacol de pantomimă unde fiecare mişcare reverberează dramatic, zăgazurile prudenţei cedează şi nuntaşii sparg tăcerea cu o explozie de veselie. Numai că, urechea vigilentă a ocupantului sovietic care executa o serie de manevre militare pe izlazul din apropiere detectează tărăboiul şi dintre nuntaşi toţi bărbaţii sunt deportaţi, iar socrul mare împuşcat. Aceasta este povestea pe scurt, un eveniment dramatic care descrie foarte bine faţa "umană" a stalinismului şi caracterul absurdist şi samavolnic al jugului eliberator al ocupantului sovietic. După scenariul lui Adrian Lustig, Horaţiu Mălăele ar fi putut regiza foarte bine o piesă de teatru, iar faptul că actorul alege să facă un film nu schimbă foarte mult viziunea teatrală a acestuia. Primul fapt care sare în ochi constă tocmai în aparenţa de adaptare a unui spectacol dramatic la o dimensiune cinematografică. Formulele specifice, de la commedia dell arte la pantomimă, scot în evidenţă tocmai acest lucru. De foarte multe ori, chiar ai impresia că asişti la o piesă de teatru filmată, în special scenele în care nuntaşii apelează la o pantomimă delectabilă transmiţînd gestual mesajele, într-un acord mutual şi coordonare perfecte sau pe şoptite jucînd ceea ce în copilăria mea se numea "telefonul fără fir" sau "telefon american". Şi aici, actorul Mălăele travestit în regizor ne oferă întreaga măsură a talentului său. Nu lipseşte mise en abîme-ul pentru un regizor care-şi fixează reperele în spectacolul dramatic, unul dintre cele mai reuşite momente ale filmului fiind un excelent decupaj chaplinesc la proiectarea unui film propagandistic şi care mi-a amintit de inserţiile ludice de film mut din I served the King of England (2006) al lui Jiri Menzel. Scena merită discutată, întrucît ea oferă o vedere în secţiune asupra întregului film. Sătenii sunt aduşi la o vizionare în aer liber a unui film de propagandă, este vorba despre Mitrea Cocor (1952) al Mariettei Sadova şi al lui Victor Iliu, antreul constituindu-l un film de propagandă pe portativul căreia începe o încăierare burlescă între membrii celulei de partid locale aşezaţi în primul rînd. În contrast cu scenele triumfaliste ale paradei sovietice, publicul urmăreşte distrîndu-se copios comedia caftelii caraghioase între comuniştii locali. Registrul se schimbă de la episodul chaplinesc la cel al telenovelei ideologice, politbasmul Mitrea Cocor care stoarce lacrimile asistenţei mesmerizate şi, ca şi cînd n-ar fi fost de ajuns, regizorul supralicitează cu un al treilea spectacol care intră în cadru. Circul se iveşte oportun pentru a ruina întregul eşafodaj propagandistic închizînd într-un cadru funambulesc-baroc întreaga reprezentaţie ca theatrum mundi, unde nebunia şi grotescul îşi au rolul lor. Tabloul devine suprarealisto-baroc, toate aceste "spectacole" se amestecă configurînd o heterotopie delectabilă. Devine uşor sesizabil pentru o persoană cît de cît familiriazată cu lumea rurală că vestimentaţia, muzica, romanţa-tango în genul Christian Vasile, Jean Moscopol sau Zavaidoc etc. pe care o ascultă sătenii şi uneori chiar limbajul personajelor nu corespunde cu o realitate recuperabilă etnologic, în litera documentarului. Însă, depeizarea acestei lumi se face în contul parabolei pe care vrea s-o creeze regizorul care pendulează între barocul afin perspectivei teatrale pe care o asumă şi exitenţialismul situaţiei dramatice ca situaţie limită şi un fel de realism magic. Nebunul satului, Coriolan (Şerban Pavlu), umblă pe biţiclu, poartă aripi după modelul imaginat cred că de Leonardo da Vinci şi serveşte ca înger mecanizat plutind butaforic deasupra satului după lichidarea sa ca în scena de o mare poezie din Underground (1995) al lui Kusturica, oferind astfel şi un reflex suprarealist filmului. Bunica (Tamara Buciuceanu) şi Bunicul (Victor Hrebenciuc) sunt excelent creionaţi de regizor, iar dinspre cuplul de tineri însurăţei Iancu (Alexandru Potocean) şi Mara (Meda Victor) răzbate un aer de savoare ludică şi un fel de paradisiacă exuberanţă care face să leviteze miresele lui Chagall. Există riscul pe care regizorul cred că-l confruntă conştient de a pierde autenticitatea întregii poveşti derapînd spre kitsch prin împingerea spre burlesc şi spectacular a personajelor şi situaţiilor, creînd chiar efecte lirice care consună cu un idilism cam manufacturier recuperabil chiar şi în tonul limbajului frust al sătenilor cu o veselie şi un trăirism pantagruelic. Undeva demersul cinematografic al lui Horaţiu Mălăele se întîlneşte cu spiritul fellinian, dar mai ales cu un film precum cel al lui Roberto Benigni, La vita e bella (1997), unde oroarea era transfigurată magistral într-un joc, inocentată pios ad usum delphini fără ca ea să dispară definitiv, basmul dizolvîndu-se la final în faţa unei grămezi de cadavre. În acest spirit cred că-şi concepe Mălăele filmul, nunta şi moartea se întîlnesc firesc în viaţa satului, nebuna satului înzestrată şi cu capacitate de predicţie fiind găsită ucisă şi violată de către ocupantul sovietic, iar revenirea strigoiului fiind tratată cutumiar de către comunitate, dar fără a provoca revoltă. Ce merge însă prost, provocînd o ciocnire inutilă de registre sunt acoladele neclar autenticiste ale reportajului făcut pe teren de o echipă a televiziunii care investighează posibile fenomene paranormale. Acest fapt constituie pretextul pentru a descoperi istoria locurilor pe fundalul unui uriaş complex industrial abandonat, în ruină, aşezat pe locul unde se afla cîndva vatra satului. Văduvele cernite apar aproape fantasmal alături de o mireasă nebună, spectre ale unui trecut care încifrează oroarea în chiar peisajul dezolant. Povestea îi lasă oarecum gînditori pe reporteri, dar în curînd interviul cu una dintre văduve provoacă stupid ilaritate amestecată cu anxietate. Încheierea oarecum poetică cu fantoma miresei străbătînd ruinele şi care ar fi trebuit să fie de efect cade greoi, diafanitate lipită neinspirat la grotescul episod anterior al interviului. Poate că aceste paranteze care deschid şi închid retrospectiva şi istoria ar fi trebuit să lipsească sau să fie restrînse la un minimum necesar care să servească drept trambulină poveştii. Ciocnirea dificilă de registre creează aici un efect neplăcut, cacofonic, de dezechilibru ca în ultimele filme ale lui Danieliuc şi nu servesc cu nimic poveştii propriu-zise. Astfel de apariţii inadecvate lestează asupra limbajului figurat, parabolic al filmului lui Mălăele, ele nu se susţin, ci devin pitoreşti sugerînd o lume de bîlci balcanic populată de bizari, care convieţuiesc bine ca la circ, îmblînzitorul de lei cu înghiţitorul de săbii sau bărbatul ghiulea. Oricum, filmul lui Horaţiu Mălăele atrage atenţia asupra unui regizor nou şi interesant ca un exerciţiu inteligent condus, de teatru în film.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara