Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Ziaristul total: Pamfil Șeicaru (18 aprilie 1894 – 21 octombrie 1980) de Mircea Colosenco

Autor de articole, alte materiale pentru ziar/revistă, în calitate de angajat/ redactor ori independent/ free-lance/colaborator, director, proprietar de publicații și imprimerii, trecând prin toate meseriile intermediare, scriind în toate genurile publicistice, organizator de sindicate ale ziariștilor, de campanii de presă etc. Acesta a fost Pamfil Șeicaru.
Asemenea pionierilor presei române, a fost director de direcție jurnalistică, semănând întrucâtva lui Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, Gheorghe Bariț, adevărați creatori de imagine pentru vremurile lor bicisnice, la fel ca și cele ale lui Pamfil Șeicaru, fără deosebire față de cele din prezent și totdeauna, întrucât acesta e destinul presei. A creat un stil și o epocă, a ridicat o ștachetă, fiind neutral, echilibrat, dar persuasiv.
Debutul absolut în presă al lui Pamfil Șeicaru datează din ziua de 1 iunie 1911, când a semnat Pamfil Popescu-Șeicaru.
Publicația care i-a oferit șansa și la care va rămâne colaborator statornic, intitulată „Freamătul”. Revistă literară și științifică, a apărut, mai întâi, la Tecuci (ianuariedecembrie 1911, bilunar, avându-i ca directori pe Constantin Doboș și Dimitrie Sbârnea) și, apoi, la Bârlad (ianuarie-decembrie 1912, directori fiind George Tutoveanu și Dimitrie Sbârnea, secretar de redacție – Tudor Pamfile). Printre alți colaboratori, s-au numărat: George Bacovia, Eugen Boureanul, Mihai Codreanu, Ion Petrovici ș.a.
În acest timp, Pamfil Șeicaru era elev și urma cursurile (fără frecvență) ale Liceului „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad (absolvite în 1914).
La Bârlad, a locuit în gazdă în casa familiei lui George Tutoveanu, poet și animatorul vieții culturale locale, fondatorul (alături de Tudor Pamfile și Toma Chiricuță) a Societății „Academia Bârlădeană”. Peste ani, fiii lui George Tutoveanu și ai lui Zoe Frasin (cum semna ca scriitoare soția acestuia), respectiv, Polidor și Alexandru, vor fi încadrați ca redactori la „Curentul” de către fostul lor coleg mai mare de liceu, devenit director-patron al vitriolantului cotidian.
Debutul lui Pamfil Șeicaru constă dintr-o scenetă (în treisprezece tablouri cu zece personaje), intitulată Pe nemâncate, cu mențiunea autorului: „Acțiunea se petrece în zilele noastre într-un orășel, capitală de județ din sudul Moldovei”, care a fost publicată în două numere consecutive (I, 10-11, 1 iunie 1911, pp. 154-161; I, 12-13, 1 iulie, pp. 168-173”. Următoarea colaborare este o altă scenetă, titrată De ce ne căsătorim? (în trei tablouri cu patru personaje), cu mențiunea autorului: „Acțiunea se petrece în zilele noastre” (I, 16-17, 1 septembrie 1911, pp. 221-225). Subiectele sunt minore, însă compoziția este alertă.
Celelalte colaborări (semnate consecvent Pamfil Șeicaru, renunțând definitiv și irevocabil la generativul Popescu, numele său de familie din viața civilă) sunt cronici literare la cărți românești și străine de Al. Cazaban, Tr. Demetrescu, Pompiliu Eliade, I. Soricu sau Anatole France ș.a., opinii privind opera lui Ștefan Petică (cu ocazia comemorării acestuia), necrologul lui I.L. Caragiale, dar și pamflete la adresa lui E. Lovinescu (supranumit Amorino) ori la cea a lui G. Cair – plagiatorul lui G. Tutoveanu.
După încetarea apariției revistei „Freamătul”, Pamfil Șeicaru va colabora la „Răsăritul”. Gazeta intereselor generale. Bârlad (15 ianuarie-6 mai 1912; 13 ianuarie 1913-23 aprilie 1915), săptămânal, director: G. Tutoveanu), cu cronici literare și plastice, opinii privind neaplicarea legilor la sate etc.
În paralel, va colabora la o altă publicație bârlădeană, „Propaganda conservatoare”. Organ de presă al Partidului Conservator din județul Tutova (1913-1914).
Avea un câștig lunar, din aceste colaborări, de 100 lei, venit destul de consistent pentru acele vremi.
După absolvirea cursurilor liceale, în 1914, se stabilește în București, înscriindu-se student la Facultatea de Drept, și se angajează ca pedagog la Pensionul de Băieți Macovei (director: I. Tutuc), dând meditații la istorie și geografie elevilor din clasele secundare, colaborând la „Steagul” (București, 1914-1916, director: C.C. Bacalbașa), „Ramuri” (Craiova, 1905-1947) ș.a. Din banii câștigați, trimitea lunar contracostul lecțiilor de pian (60 lei) luate de surorile sale Virginia și Eugenia, aflate eleve într-un pension buzoian.
În toamna anului 1915, a fost încorporat ca elev T.R. la Școala de Ofițeri în Rezervă din Iași. Aici, unde șia început periplul militar, îl întâlnim de la 28 mai 1916, redactor la revista „Versuri și proză” (director-proprietar: Alfred Hefter Hidalgo), la care colaborau, cu ilustrații: Iser, Victor Ion Popa, Ross, iar el – cu cronici literare/recenzii la opere de Nichifor Crainic, Mihail Dragomirescu, Ion Pillat, Mircea Rădulescu, dar și de H. Ibsen, avansând idei percutante, interesante. Alți colaboratori: George Bacovia, I.M. Rascu, Mihai Codreanu.
Perioada de școlire militară încheindu-se concomitent cu intrarea României în război alături de Antantă (4/17 august 1916), este repartizat sublocotenent comandant de pluton de mitraliere la Regimentul I Mehedinți nr.17 „Știrbei Vodă”.
Până la ieșirea României din război, se află mereu în prima linie a frontului, remarcându-se prin fapte de eroism, fie la Orșova, pe Dunăre, fie în etapele retragerii armate în Moldova, fie în timpul rezistenței militare în Munții Oituzului, când, în zilele de 27-29 august 1917, a săvârșit minuni de vitejie, la Cota 771 (Cireșoaia), cu prețul vieții, barând înaintarea inamicului, pentru care abnegație ieșită din comun a fost decorat, de români, cu Crucea de Cavaler a Ordinului Militar de Război „Mihai Viteazul”, cl.III-a (25 ianuarie 1918), iar, de francezi, cu Crucea de Război Franceză/Croix de Guerre (înmânată de gen. Berthelot).
Este demobilizat, la 18 aprilie 1918, asemenea tuturor celor care erau studenți la încorporare, cu câteva zile înainte de semnarea Tratatului de Pace de la București dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro- Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte (24 aprilie/7 mai 1918).
Reintră în presă, colaborând la gazete ieșene: „Arena”. Politică și socială (martie-octombrie 1918), „Tribuna”. Ziarul Partidului Muncii (martie-decembrie 1918), dar și la altele, în care își arată puterea corosivă a verbului său și datorită căruia își va face, deopotrivă, prieteni și dușmani intoleranți.
Este începutul celei de a doua perioade publicistice.
Scoate, în București, revista „Hiena”, publicație antiguvernamentală (ianuariemartie 1919), apoi, la Cernăuți (aprilie 1919 – martie 1920), când, la solicitarea expresă a celebrului Iancu Flondor, liderul românilor bucovineni, își schimbă domiciliul în nord-estul țării, și conduce, împreună cu Cezar Petrescu, gazeta naționalistă „Bucovina” (10 martie – 25 ianuarie 1920), militând prin scris la perfectarea unirii în toate domeniile constituționale cu Țara a tuturor regiunilor istorice românești urgisite de atâtea secole de străinătate (Basarabia, Bucovina, Transilvania).
Revine singur în Capitală, vreme în care Cezar Petrescu s-a dus la Cluj (unde a scos „Gândirea”), și editează cotidianul „Ora” (5 aprilie-4 septembrie 1921), cu concursul financiar al lui Constantin Argetoianu, vice-președinte al Partidului Poporului (fondat împreună cu generalul Alexandru Averescu), la care au colaborat: D. Karnabatt, N. Davidescu, Eugen Boureanul, cu articole diverse, dar și Victor Ion Popa, cu caricatura zilei.
Ulterior, din mai 1923, face parte din comitetul de redacție al revistei „Gândirea”, seria din București, la a cărei conturare ideologică de început participă cu principiul „culturalismul etnic”, așa cum alți colaboratori au avut și ei propunerile lor: Vasile Băncilă („duhul sărbătorii”), Radu Dragnea („supunerea la tradiție”), Petre Pandrea („autohtonia ordinei juridice”), Dumitru Stăniloaie („românism și ortodoxie”), ca finalizarea curentului gândirist să-i aparțină lui Nichifor Crainic („autohtonism/românism și ortodoxie/creștinism”).
Colaborează și la „Cuvântul” (noiembrie 1924 – ianuarie 1934, fondator: Titus Enacovici).
În acest răstimp, se căsătorește cu Constanța Pătrașcu, cu care va avea o fetiță, Viorela (nemurită într-un tablou de copil de N.N. Tonitza), și o căsnicie fără cusur. Participă la viața familiei, ajutând spiritual, social și material surorile și fratele (unul dintre cumnați era și el Cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”). Ceea ce trebuie remarcat de la bun început este faptul că bunicii paterni și materni au fost oameni cu stare, lăsând moșteniri consemnabile. De asemenea, au avut un statut moral/spiritual ireproșabil.
După război, pământul petrolifer i-a oferit lui Pamfil Șeicaru baza materială de a întemeia Societatea Anonimă „Curentul”, al cărui unic acționar, inițial, a fost doar el.
Apariția ziarului „Curentul”, miercuri, 11 ianuarie 1928, avându-l trecut pe frontispiciu/cap de ziar, ca director, pe însuși Pamfil Șeicaru, constituie intrarea în a treia perioadă a existenței sale publicistice și de deplină maturitate profesională și socială. Redacția și administrația erau într-o clădire situată pe strada Regală nr. 9, astăzi demolată, în București.
Sub titlu, datare, localizare și numele directorului, stau scrise trei propoziții scurte afirmative și una interogativă, în loc de program: „Nu începem. Continuăm. Programul nostru? Nici unul n-am împlinit 40 de ani.”
Totuși, ziarul pare, la prima vedere, pro-național-țărănist și anti-liberal. Din cele șase pagini, una dedicată/ rezervată activităților culturale.
Tonul articolelor și-a păstrat vehemența/virulența în toți anii în care a apărut ziarul, până la 10 august 1944, deși cu timpul redactorii s-au schimbat, iar țara și-a căpătat an de an altă înfățișare, cu oameni cu tot.
În primii zece ani, Pamfil Șeicaru, artizanul cotidianului, și-a dovedit spiritul de inițiativă organizatorică, prin ridicarea edificiului propriu în str. Domnița Anastasia, numit Palatul „Curentul”.
La aniversarea primului deceniu de existență a ziarului, doi dintre colaboratorii apropiați ai lui Pamfil Șeicaru i-au creionat, fiecare în parte, câte un portret:
– „În directorul și animatorul ziarului – Pamfil Șeicaru – am regăsit un soldat călit în viforoase epopee: tot atât cât prin talent, pentru mine era zămislită autoritatea lui din consacrările severe ale tranșeei. Un combatant cu toate încruntările, năpustirile și generozitățile luptătorilor oțeliți în patetica aventură. Un camarad născut să trăiască în permanentă intimitate cu colaboratorii reuniți în fidelă și însuflețită patrulă.” (Ion Dimitrescu. Animatorul, echipa, trofeele, în „Curentul”, XI, 3570, 10 ianuarie 1938, p.11);
– „N-avem timp să îmbătrânim. Pamfil Șeicaru nu ne dă timpul necesar să îmbătrânim, creatorul de evenimente creează tinerețe în noi. Și merge înainte.” (Ion Biciolla. Creatorul de evenimente, în „Curentul”, XI, 3570, 10 ianuarie 1938, p.12).
În schimb, colegii de breaslă de dinafară și nu numai ei, l-au stigmatizat cu toată otrava talentului lor: E. Lovinescu în pamfletul „În peștera lui Caliban”, („Sburătorul”, 12 iulie 1919); Ion Agârbiceanu, sub numele de Ilarie Zopârțan, în romanul Sectarii (1938); Liviu Rebreanu, sub cel de Pahonțu, în romanul Gorila (1938); Tudor Mușatescu, sub cel de Bartolomeu Zălaru, zis Bică, în melodrama Al optulea păcat (1945); Marin Preda, în Delirul (1975).
Orbiți de ură și tempeste personale, adversarii nu i-au recunoscut însă, printre defecte inerente, calități superioare și, îndeosebi, marele merit al lui Pamfil Șeicaru că a transformat, în perioada interbelică, presa într-o instituție de temut – a patra putere în stat –, alături de corpurile legislative, juridice și executive. I-au atribuit diferite porecle, dar și invective, cum este cea cu „etajul și șantajul”, care sună a injurie/blasfemie.
Fie ca ziarist, fie ca deputat (1928, 1931, 1935), fie în alte funcții responsabile (Președinte al Societății Ziariștilor Români, membru în comitetul de conducere al Societății Române de Radio ș.a.), a detestat oportunismul, demagogia și politicianismul, fiind apărătorul cauzelor celor mulți. Dotat cu o intuiție superioară, cu o agerime a minții deosebită în a descifra sensul mișcărilor în mareea politică internă/internațională a arătat consecințele viitoare, fiind un politolog subtil, perspicace. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că nu a făcut nici un fel de politică de partid, nu a simpatizat cu nici unul dintre partidele existente în perioada interbelică și nici în exil, unde și-a păstrat statutul de azilant! Îi era prieten oricine – român ori personalitate străină –, care acționa sau sprijinea interesele țării și nu ale lui.
Din această perspectivă trebuie să vedem opiniile sale în cele patru eseuri antologate între coperțile unei cărți, urmate în completare de trei portrete edificatoare dedicate lui A.C. Cuza, Constantin Stere și Nicolae Iorga, personalități pe cât de distincte, pe atât de convergente.
La 10 august 1944, Pamfil Șeicaru, cu un avion pus la dispoziție de Mihai Antonescu – ministru al Afacerilor Străine – a ajuns la Viena, unde se afla soția sa și fiica. De acolo este reținut de Himmler și Ribbentrop, turnat de „banda”Niculescu-Buzești și Pogoneanu că s-ar duce la Lisabona, pentru a semna armistițiul de pace cu Aliații, fiind reținut și anchetat șapte luni în Germania. După ce nu s-a confirmat nimic din intriga pusă la cale de cei doi diplomați ticăloși, i s-a dat drumul, stabilindu-se cu familia la Madrid, în Spania, până în 1975, când se va muta mai întâi la München și, ulterior, la Dachau, în Germania.
Cu exilul, începe cea de a patra perioadă de ziarist a sa, când, în paralel, va scrie și publica (în franceză, germană, română) cărți de politologie, iar în manuscris va rămâne un roman (care are ca personaj principal pe Magda Wolf, alias Elena Lupescu) recent tipărit.
În pofida calităților spirituale, morale și sociale, de om cu o vastă erudiție, iubitor și admirator al culturii și științei naționale/universale, procesul intentat de comuniști sovietici aduși pe tancurile rusești l-a condamnat la moarte în contumacie (reabilitat, în 1994). I s-au imputat fapte oribile (inventate, bineînțeles) de denigrare, insultă, șantaj, estorcare de bani, numit gangster al presei, admirator al lui Hitler și Mussolini, averea ridicându-i-se la miliarde de lei etc.
În realitate, erau mașinațiuni comuniste. În ceea ce privește averea, Banca Națională a României, la 20 noiembrie 1944, a infirmat acuzația de îmbogățit prin adresa expediată prim-procurorului Tribunalului Ilfov: Pamfil Șeicaru nu avea depuse în centrala acesteia nici o avere mobilă (acțiuni, efecte, înscrisuri, numerar, titluri, safeuri). Un răspuns asemănător l-a dat Creditul Național Industrial S.A., la 15 ianuarie 1945: a acordat credite numai Societății Anonime „Curentul”, garantate cu ipotecă și numai asupra imobilului societății și fără garanție personală sau orală personală. Celelalte douăsprezece bănci comerciale din România au dat, de asemenea, răspunsuri negative.
Din ce consta S.A. „Curentul”? Din 60.000 acțiuni, din care Pamfil Șeicaru deținea 52.680, în valoare de 26.340.000 lei, iar celelalte de către soția sa. Mai deținea un teren în b-dul Bonaparte, un imobil la Sibiu (din informații necontrolate de cei care instruiau cazul – d-na Sidorovici-Brucan), precum și, la Ciorogârla, lângă București, în urma împroprietăririi datorită decorării cu Ordinul „Mihai Viteazul”, a unui lot de pământ arabil, vie, livadă, pădure, casă, magazii, grajduri, animale, unelte agricole, uzină electrică etc. Soția sa, Constanța Șeicaru, era proprietara Fabricii de Cherestea din Bacău, a șapte ha teren arabil în Tântana-Ilfov, cumpărat în martie 1940, și a unui imobil în București.
Dar toate aceste averi obținute pe cale legală au rămas în țară. În exil, au trăit, la început, ajutați de prieteni devotați și dezinteresați, ca și ulterior, întrucât nu a existat între românii care au părăsit pământul natal vreo uniune națională de suflet și de gânduri patriotice.
Acolo, departe de patrie, soția a decedat răpusă de cancer, în 1967, iar fiica, Viorela (București, 17 octombrie 1923-20 iulie 1981, Moulins- Franța), căsătorită cu arh. Marius Cișmigiu, divorțată și recăsătorită Vergne, a murit la Paris. Fiica Viorelei din prima căsătorie, Ioana Cișmigiu (devenită, prin căsătorie, Reflegeau), născută la Viena, în 24 aprilie 1944, este de naționalitate franceză, expertă în geografie. Aceasta, la 17 decembrie 1982, a renunțat, prin act oficializat de Tribunalul din Moulins (Alliers), la succesiunea moștenirii averii bunicilor materni din România.
Fie în Spania, fie în Germania, Pamfil Șeicaru, a făcut parte discordantă cu diaspora românească. Cităm, în continuare, dintr-un material de presă, câteva evenimente: „Exploatându-i sentimentele antirusești, Securitatea reușește să-l aducă, în 1976, timp de câteva zile în România, ca oaspete al lui Ceaușescu! Reeditează la München, începând din februarie 1978, gazeta „Curentul”. Printr-un document datat Dachau, 7 februarie 1978, încredințează lui Vasile C. Dumitrescu dreptul de proprietate asupra titlului ziarului „Curentul”. După moartea lui, survenită brusc în 1980, se declanșează procesele privind moștenirea „Curentului”, unele susținute din umbră, în Germania, de Securitatea română. Vasile Dumitrescu, în virtutea documentului lăsat de Șeicaru, înființează în România societatea „Curentul” SRL, înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr. 407081/1991, titlu protejat de OSIM cu decizia din 8 octombrie nr. 11454/1990. La București, în noiembrie 1990, Ion C. Ivan scoate ziarul „Curentul” al cărui titlu copiază originalul lui Șeicaru, inclusiv Palatul. Nu după mult timp își încetează apariția. Intră în scenă Alexandru Stăiculescu din București, fiul vitreg al ultimului moștenitor al lui Șeicaru, Ovidiu Pamfil Ionescu, domiciliat la München. Primăria Capitalei îi eliberează, la 31.05.1990, autorizația nr.2969 privind editarea ziarului „Curentul”. Cu toate că Șeicaru a transferat cu acte titlul ziarului în proprietatea lui Vasile Dumitrescu, în România procesele se țin lanț. Lovitură de teatru în mai 1991. Lideri politici ai momentului, Petre Roman, Eugen Dijmărescu, Adrian Severin, Vasile Secăreș, Victor Babiuc, Petre Rareș, solicită Judecătoriei Sectorului 1, prin dosarul nr. 995, înființarea SRL „Curentul” cu obiect de activitate editarea și tipărirea de cărți și publicații în țară și străinătate! Se pare că s-a urmărit în primul rând să se pună mâna pe fostul Palat al ziarului „Curentul”. (Dumitru Ion Dincă. Curentul – o afacere cu multe întrebări, în „Național”, București, marți 23 septembrie 1997, p.9.)
A murit, la 20 octombrie 1980, departe de țară, părăsit de propriii confrați, intrat în penumbră la noile generații, abandonat de istoricii recenți, corpul neînsuflețit fiind înhumat la Cimitirul din Dachau, pe fostul teren unde a funcționat lagărul nazist antisemit. Totuși, nu întâmplător, primul-ministru al Bavariei, Franz Josef Strauss, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l pe Pamfil Șeicaru drept „un patriot român și un eminent ziarist român. Moștenirea pe care a lăsat-o compatrioților săi este lupta pentru dreptate, omenie și pace.” (Academia Româno-Americană pentru Știință și Arte. Enciclopedia Români în știința și cultura occidentală. Davis, USA, 1992, pp. 360-361).
Duminică, 17 februarie 1991, ultimii fideli spirituali în viață și rudele i-au adus și reînhumat rămășițele pământești la Cimitirul Sfânta Vineri- Grivița, din București, cu ceremonie religioasă.
La 8 mai 1995, în cadrul ședinței publice este citată minuta deciziei nr.17 Dosar nr.18/1994 a Curții Supreme de Justiție. Secțiile Unite, prin care a fost admis recursul în anulare declarat de Procurorul general, Pamfil Șeicaru și ceilalți inculpați în procesul odios din iunie 1945, conexat cu cel din mai 1947, fiind reabilitați post-mortem. (Una dintre nepoate, dr. Ana Viorela Ionescu a fost adevăratul artizan al acestui demers de mare onoare.)
Putem constata că, parafrazându-i ultimele cuvinte în care sintetizează trăsăturile primordiale ale lui Nicolae Iorga, în portretul editat în antologie, Pamfil Șeicaru a fost anahoret al unui singur cult, dragostea nețărmurită față de români și România, și că rămâne în amintirea generațiilor viitoare grandios și neverosimil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara