Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
Zvon din Suedia de Liana Tugearu


O serie de fire nevăzute sau altele cât se poate de vizibile sunt pentru mine trasee pe care pot ajunge cu gândul în acea ţară îndepărtată din nordul Europei, care este Suedia. Una dintre poveştile pe care le-am îndrăgit cel mai mult în copilărie a fost Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia a Selmei Lagerlöf, iar mai târziu am găsit în biblioteca mamei mele romanul ei, Gösta Berling. A trecut de atunci parcă o veşnicie şi, în urmă cu câţiva ani, ar fi trebuit să fac un libret de balet după Domnişoara Julie, piesa lui August Strindberg. Nu mi-a părut rău că proiectul nu s-a putut realiza, căci naturalismul dur al piesei, oricât de bine condusă era dramaturgia ei, crea o tensiune pe care o suportam cu greu.

După literatură, dansul a fost cel care mi-a deschis o largă fereastră către Suedia, odată cu venirea la Bucureşti, în 1978, a Companiei Cullberg, cu trei spectacole incitante create de Mats Ek, unul dintre fiii dansatoarei şi coregrafei suedeze Birgit Cullberg, creatoarea companiei. Cele trei spectacole au fost Sfântul Gheorghe şi Dragonul, în care legenda medievală era răsturnată ca sens, Sfântul Gheorghe nemaifiind eliberatorul cetăţii, ci cuceritorul care striveşte civilizaţia locului cucerit, apoi Casa Bernardei Alba, în varianta cea mai incisivă a acestei piese a lui Lorca pe care am văzut-o montată cu mijloacele dansului şi, în fine, Cartierul Soweto, balet care evoca frământările declanşate de lupta anti-segregaţionistă a locuitorilor de culoare din oraşul sud-african Johannesburg. Ca de cele mai multe ori, şi în acest caz, am asistat nu numai la spectacole, ci şi la repetiţiile Companiei Cullberg şi m-a amuzat să constat cât de repede a învăţat Mats Ek, de la o zi la alta, cum poate să păcălească cenzura. Evocarea unui act sexual, în Casa Bernardei Alba, i-a creat, la noi, destule probleme, aşa că a doua zi un moment de maximă tensiune, în care un personaj feminin îşi dezvelea cu furie pieptul în faţa unei păpuşi mecanice, care-i reprezenta pe cei închistaţi în prejudecăţile lor rasiale, l-am putut vedea numai seara, la spectacol, deoarece dimineaţa, la repetiţe, s-a trecut uşor peste el. Gestul nu avea nici o urmă de senzualitate, ci era pură expresie a disperării, dar orice goliciune, indiferent de sens, era pe atunci prohibită. Tot cu acest prilej am văzut-o dansând pe Birgit Cullberg într-o coregrafie a fiului ei. Avea şaptezeci de ani şi a mai trăit până în 1999. Şi am urmărit şi o lucrare a ei, Adam şi Eva, dar nu am avut niciodată posibilitatea să-i văd cele mai reprezentative lucrări - conform literaturii de specialitate - între care şi Domnişoara Julie.

A urmat apoi întâlnirea directă cu Suedia, în 1985, în cea mai fabuloasă călătorie pe care am făcut-o vreodată împreună cu soţul meu, Ioan Tugearu, după un contract al lui în străinătate. Am făcut atunci 11.000 de kilometri cu maşina - care ne-a fost şi casă şi masă - până în capitala Laponiei, la Rovaniemi, oprindu-ne în mai multe locuri din Danemarca, Suedia, Norvegia şi Finlanda.

Ca în toate călătoriile mele, cele două puncte principale de interes - chiar dacă nu singurele - au fost şi de astă dată arta medievală şi dansul. Şi în Suedia am avut parte să ne bucurăm din plin de amândouă. Am cutreierat atunci străzile şi monumentele vechilor oraşe Upsala şi Sigtuna, cât şi cartierele vechi şi muzeele Stockholm-ului, oraşul construit pe douăzeci de insule, de pe două laturi, parte a Mării Baltice. Dar şi porţile dansului ni s-au deschis larg, printr-o dublă şansă. Aurora Rotaru, primă balerină şi una dintre partenerele soţului meu la Opera Naţională din Bucureşti, stabilită în Suedia, ne-a găzduit şi ne-a făcut cunoştinţă cu câţiva dintre dansatorii Companiei Cullberg, atunci în vacanţă, care au avut câteva gesturi de o mare delicateţe faţă de noi. Pe fiecare dintre ei i-am urmărit, mai târziu, în baletele lui Mats Ek, pe posturile străine cu programe culturale. Ţin şi acum pe birou un carton înrămat, pe care o dansatoare japoneză a Companiei, Mariko, ne-a pictat în tuş - căci scrierea lor hieroglifică, pe verticală, seamănă cu o pictură - o urare, pe care traducându-ne-o, am fost impresionată să constat că era identică cu cele trei virtuţi creştine: credinţă, speranţă, dragoste. Şi, în acelaşi timp, directorul administrativ al Companiei Cullberg, un român cu nume slav, Gladimir, ne-a pus la dispoziţie videoteca Companiei, o zi întreagă. Am văzut atunci multe dintre creaţiile lui Mats Ek, dar şi ale unui alt coregraf englez care montase acolo, Christopher Bruce, coregraful meu preferat, de când l-am văzut prima oară la Bucureşti, cu Baletul Rambert, în 1975, şi până astăzi. Ca şi în piesa văzută atunci, Antice voci de copii, toate creaţiile sale au ca temă centrală moartea, indisolubil legată de viaţă şi tot atât de complexă ca şi viaţa însăşi. înaintea plecării am vizitat şi Muzeul Dansului (DANSMUSEET) din Stockholm, cu fotografii, costume, măşti şi casete video, care prezintă, succesiv, coregrafi din toată lumea.

Şi iată că, de curând, cu ocazia suitei de manifestări artistice prilejuite de Săptămânile culturale suedeze, organizate de Insitututul Suedez şi de Ambasada Suediei la Bucureşti, în parteneriat cu ArCuB, Fundaţia Proiect DCM, Centrul de Cultură Tinerimea Română - Orion Balet, cât şi cu o serie de teatre şi galerii de artă, din Bucureşti, Braşov şi Timişoara, manifestări desfăşurate între 2 şi 15 octombrie, sub genericul Zvon de Suedia, am avut prilejul să cunoaştem şi câteva dintre direcţiile dansului contemporan suedez.

O mare surpriză a fost Compania MovesPerMinute, formată din dansatori specializaţi în diferite genuri de street-dance. Am mai văzut dansatori de hip-hop şi breakdance pe care i-am privit cu interesul pe care ţi-l pot trezi şi performerii sportivi. O astfel de trupă de dansatori francezi a prezentat acum câţiva ani, pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, Petruşka de Stravinsky, încercarea lor părându-mi-se o probă prea grea pentru acest gen de dans. De astă dată însă tocmai aceasta a fost surpriza: dansatorii Andreas Derblom, Elvis Cetina, Pablo Acosta, Julien Kelly, Oskar Pitré şi Emanuel Schutt m-au convins că şi cu acest gen de mişcare, şi cu acest vocabular se poate face Artă. Spectacolul lor, dat pe scena Sălii Toma Caragiu a Teatrului Bulandra, spectacol intitulat 4 - patru fiind cele patru elemente primordiale, pământul, focul, aerul şi apa, cât şi cele patru anotimpuri - a reuşit să creeze, prin mişcare, prin lumini şi prin proiecţiile video de pe fundalul care le servea ca decor, cât şi prin fondul muzical compus special pentru acest spectacol, patru episoade în tonalităţi diferite, dar impregnate toate de o mare poezie.

Pe scena Teatrului Odeon am putut urmări apoi, în altă seară, creaţiile altor coregrafi suedezi de dans contemporan - Helena Franzén şi Carl Olof Berg. Primul lucru pe care l-am putut constata cu acest prilej a fost acela că, în Suedia ca şi în România, şi ca pretutindeni de fapt în lume, stilistic, distanţa între neoclasicul-modern şi dansul contemporan este la fel de mare, coregrafii de dans contemporan refuzând folosirea unui vocabular preexistent pentru a-şi exprima ideile. Limbajul coregrafei Helena Franzén, din piesa pe care am văzut-o, Te privesc cum mă priveşti, concepută în colaborare cu compozitorul Marten Sahlin, este unul original, în egală măsură dinamic şi poetic. Partiturile coregrafice abstracte sunt cu precădere evoluţii individuale ale dansatorilor ei, între care există mai puţine momente de interacţiune. în pofida dinamismului, nota dominantă a întregii lucrări este delicateţea, una dintre notele ce mi s-au părut dominante în viaţa, arta şi grădinile nordului european, în călătoria mea, de când am păşit în Danemarca şi apoi în ambele ţări scandinave.

Carl Olof Berg are un alt univers, incisiv. în piesa sa prezentată la Bucureşti, Iubire, iubire, iubire (cântă-mi Bolero-ul), pe muzica lui Maurice Ravel, combinată cu un cântec pop Kitseh, cu acelaşi nume, el a subliniat coregrafic în special repetitivitatea temei şi a intuit nu senzualismul, ci dramatismul muzicii lui Ravel (şi nu este primul coregraf care îl simte), un dramatism al singurătăţii în doi, sec însă, nu romantic.

Pe lângă această deschidere către cultura nordului oferită publicului larg, în ceea ce priveşte dansul a existat şi un contact direct între profesionişti, prin atelierele de hip-hop şi de dans contemporan, desfăşurate în sălile de la ArCuB şi de la Orion Balet, nou prilej de lărgire a orizontului, fapt totdeauna benefic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara