Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
11 Septembrie. Instrucţiuni de întrebuinţare de Mircea Mihăieş


Ce facem cu 11 Septembrie? Unde îl plasăm, în biografia lumii şi, deopotrivă, în biografia noastră? Un sfârşit de lume sau un început de lume? Un nou "război rece", de data asta între "civilizaţii" - cuvânt politicos care ascunde mai puţin politicosul cuvânt "rasă"? Sau chiar un "război cald"?într-un singur an, s-a scris, s-a vorbit, s-a arătat despre infamul atac de la World Trade Center cât despre puţine evenimente istorice. Se cunoaşte conţinutul ultimei picături de praf de la locul masacrului, dar despre forţele aflate în spatele crimei nu ştim mai nimic. Făptaşul o fi, într-adevăr, Bin Laden? Sau acesta nu e decât un desperado care, pentru că tot nu avea nimic de pierdut, a capitalizat şi această mârşăvie? O fi mâna lui Saddam? Dacă nu, de ce a iuţit administraţia de la Washington ritmul ameninţărilor pe măsură ce ne apropiem de împlinirea unui an de la funesta zi?
într-un articol din The New Republic, Leon Wieseltier scria că în ultimele trei sute şi ceva de zile societatea americană, posesoarea, în genere, a unei proaste memorii colective, nu face decât să-şi amintească: o ţară obişnuită să "mănânce trecutul", obsedată de "noutate", a ajuns la punctul-limită în care viitorul devine o valoare secundară. Blocată la momentul WTC, ea face şi desface ghemul amintirilor, sperând să afle înţelesul dramei absurde petrecute în inima sa simbolică.
România are mai puţine probleme cu memoria, dar mult mai multe cu noua sa identitate europeană. De pe urma lui 11 Septembrie, ne-am ales cu un mare inconvenient. Şi anume, cu somaţia de a ne defini nu doar în funcţie de interesele imediate, ci şi în funcţie de interesele de perspectivă. Din câte-mi dau seama, destule ţări au căzut acest examen. Şi încă mai multe personalităţi s-au pătat iremediabil. Singura mişcare abilă a României din ultimii doi ani - semnarea tratatului privindu-i pe soldaţii americani aflaţi în eventuale acţiuni militare pe teritoriul ţării noastre -, o mişcare cu atât mai reuşită cu cât n-aveam de ales, ne-a pus prost de tot cu Europa, iar diverşi băgători de seamă din ţară au găsit subiectul ideal de exultare. Pot înţelege iritarea democraţiilor occidentale, dar nu dau doi bani pe băţoşenia lor. Politicianismul adesea penibil din ţările membre U. E. n-are de ce să impresioneze în această împrejurare. Şansa Europei constă tocmai în a fi o prelungire a Americii, aşa cum vreo trei secole America a fost o prelungire a Europei.

Nu va trece mult până când, una după alta, bătrânele doamne ale politicii europene vor depune pupicuri discrete pe obrazul pe care astăzi nu se sfiesc să-l scuipe. De ce? Pentru că este vorba, mai întâi, de interesul lor, şi abia apoi de interesul Americii. Faptul că o ţară debilă precum România le-a luat-o înainte o fi un prilej de iritare, dar e o iritare fără obiect. E şansa noastră - şansa disperatului - că am ştiut să dăm o bună întrebuinţare lui 11 Septembrie. Şi va fi o fatalitate ca ţările europene cu pretenţii să ne urmeze. Văd în această ţurcă politică - un pas lateral, urmat de-o "buznă" înainte - recunoaşterea implicită a situaţiei de inferioritate economică, militară şi de viziune a europenilor faţă de americani. Pe cât de neplăcut, pe atât de greu remediabil.
Un efect pervers al lui 11 Septembrie este că în loc să domolească antiamericanismul, i-a dat un nou impuls. Deşi victimă a terorismului, America e percepută ca marele asupritor planetar, ca hipervampirul care suge sângele petrolizat al popoarelor. Tot ce e rău pe lume vine, desi-gur, din America: de la Coca-Cola şi pantofii de atletism Reebok, la AIDS şi internet, de la Hollywood la muzica rap. Or fi venind şi rele din America, dar vigilenţii apărători ai apei de izvor, ai opincilor şi ai imaculatelor privelişti mioritice (pe care, de altfel, nu ezită să le vândă pe bani buni aceluiaşi hulit Hollywood!) uită că Statele Unite au rămas marele, dacă nu singurul exportator de securitate din lume. De securitate şi democraţie.
Ura contra Americii se dezvoltă mână în mână cu incredibila renaştere a stângii şi extremei stângi internaţionale. Jean-François Revel analiza, în Marea paradă, cauzele revenirii la utopiile socialist-comuniste, într-o lume incapabilă să facă saltul în noul ev istoric. (Notând prezenţa senină la Geneva a lui Fidel Castro, la o importantă reuniune economică, Revel scria cu sarcasm:"Asasinii comunişti şsuntţ în general bine veniţi în democraţii"!) Teama de libera-lism, scadenţa politicilor "cleptomane" întinse pe-o mare suprafaţă a planetei cu acordul vinovat al populaţiilor, redescoperirea naţionalismului primar ca sursă a fericirii, lenea sau, vai!, chiar incapacitatea de gândire par să reocupe prim-planul scenei mondiale.
Oameni altminteri inteligenţi (şi de-ar fi doar ei!), gen Pierre Bourdieu, Danièle Sallenave, Serge Halimi sau Claude Lanzmann -inteligenţe cariate de vedetism, orgolii şi complexe inavuabile - ajung în situaţia paradoxală (îl citez din nou pe J.-F. Revel) ca în ciuda privilegiilor, a invulnerabilităţii şi a subvenţiilor pe viaţă să n-aibă alt ideal decât distrugerea societăţii care le-a pus totul pe tavă! Anihilarea capitalismului şi stoparea iniţiativelor liberale au devenit cuvântul de ordine al "intelighenţiei" europene, înarmate cu nişte rudimente ale "corectitudinii politice" şi cu poncifele unui marxism-troţkism de cea mai joasă speţă.
Să nu ne mire, aşadar, că mare parte din intelectualitatea planetară a ajuns să mărşăluiască demagogic spre un comunism cu faţă musulmană, ameninţând să ne retrimită în siberiile / saharele dominate de imaginaţia paranoică a cutărui Bin Laden vorbitor şi scriitor de franceză maoizată, de italiană arhaic-stalinistă şi de germană ecologizantă. Din acest punct de vedere, destui intelectuali şi jurnalişti români baletează şi ei plini de gravitate spre găurile negre ale prostiei. A scrie că semnătura pusă pe acordul cu americanii înseamnă trădarea patriei e o gravă formă de deranj mintal. Scufundaţi într-un antiamericanism coleric, ei nu-şi mai pun problema elementară: bine-bine, dar ce-ar căuta soldaţii americani în România? Are de gând Washingtonul să ne ocupe? Şi dacă ne ocupă, ne mai întreabă dacă suntem de acord? A pus Bush ochii pe inocentele fetiţe din Carpaţi, binişor perfecţionate la Stambul? Sau la mijloc e vorba de binecunoscuta perplexitate ontologică a trogloditului cu pix, care trebuie, musai, să-şi dea cu părerea, că doar de aia are rubrică la ziar?
Atâta logică (sau măcar memorie) ar trebui să aibă aceşti strategi de ziua a şaptea încât să ştie că tipul de război preferat acum de americani este cel... din avion! Administraţia americană a cerut aceste minime garanţii (în fond, nişte petece de hârtie!) tocmai pentru că se confruntă, la ea acasă, cu vehemente proteste: "Nu ne trimiteţi fiii să moară pe pământ străin!" Americanul de rând nu înţelege, în ruptul capului, de ce au soldaţii lor datoria să apere democraţia în ţări care, în mod evident, nu vor să audă de democraţie. "America first" a fost sloganul dominant al ultimelor campanii electorale pentru Congres şi Casa Albă. în urma experienţei din Kosovo, americanii n-au pretins decât atât: dacă tot venim să scoatem castanele din foc, măcar nu ne trimiteţi la închisoare!
A echivala soldatul american cu poliţistul român care fugăreşte cu jeepul bătrânele ce vând pepeni pe marginea şoselei, şi trupele de elită ale Marinei cu verişorii lui Râmaru înseamnă nu doar semnele unei imaginaţii bolnave, ci şi crasă nemernicie. Destui întrebuinţători de condei din România excelează la ambele capitole.