Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Filmului:
11 septembrie: de la sol şi din aer de Alexandra Olivotto

Anul acesta a însemnat, pentru cinematografie, o primă încercare serioasă de a se confrunta filmic cu evenimentele dramatice de la 11 septembrie, cu acea oră şi jumătate de realitate care, aşa cum au spus mulţi, părea ea însăşi mai degrabă o parte a unui scenariu catastrofic produs la Hollywood. Pe măsură ce dimineaţa acelei zile fatidice se îndepărtează de noi, devenind parte a unei istorii ale cărei consecinţe le simţim, încărcătura emoţională iniţială îşi pierde din vigoare, iar ezitările regizorale dispar. Era, pînă la urmă, inevitabil ca, la un moment dat, o temă cu un asemenea potenţial cinematografic să nu fie abordată. îndată după comemorarea a cinci ani de la atentate, cele două pelicule care tratează acest subiect au avut premiera şi pe ecranele româneşti.

Primul film este un documentar ficţional al regizorului britanic Paul Greengrass, cunoscut pînă acum şi pentru alte proiecte cinematografice de analiză a unor evenimente istorice sau politice - de exemplu, pentru pelicula "Bloody Sunday" în care e vorba despre conflictul din Irlanda de Nord. în United 93 este pusă în scenă, cu lux de amănunte, povestea celui de-al patrulea avion deturnat în dimineaţa zilei de 11 septembrie şi care s-a prăbuşit într-un cîmp din Pennsylvania, fiind singurul care nu şi-a atins ţinta - probabil Casa Albă sau Congresul SUA. Bine "pilotat" şi ţinut sub control, filmul are ambiţia de a juca totul pe carte unei analize cît mai realiste a ceea ce s-a petrecut cu zborul United 93, iar acest pariu îi reuşeşte.

Există suficiente date reale pe care un cineast cu o asemenea ambiţie se poate baza. Evenimentele au fost într-o asemenea măsură mediatizate şi discutate, s-au scris atîtea rapoarte despre cele petrecute, încît nu materialul documentar lipseşte. Ceea ce este de admirat la filmul lui Greengrass este în primul rînd precizia cu care urmăreşte fiecare detaliu din acest program al unui grad cît mai ridicat de realism. Acţiunea începe în zorii zilei de 11 septembrie, în momentul în care patru dintre cei 18 terorişti fac ultimele pregătiri şi îşi părăsesc camerele de hotel pentru a se îmbarca de la aeroportul din Newark. în acelaşi timp, alţi pasageri, viitoarele victime ale atentatelor, se îndreaptă la rîndul lor către terminalele de îmbarcare într-o dimineaţă senină, cu condiţii excelente de zbor.

Pentru terorişti, nervozitatea creşte continuu, deşi controalele de securitate se dovedesc a fi extrem de uşor de depăşit. Faptul că spectatorul cît de cît avizat ştie de la bun început cum va continua şi cum se va termina întreaga poveste ar putea reprezenta un obstacol major în calea oricăror ambiţii epice, însă Greengrass reuşeşte în mod remarcabil să păstreze tensiunea printr-un apel controlat la amănuntul semnificativ, care creionează perfect încărcătura psihologică a fiecărui moment, fără a ieşi din registrul realist şi a se lansa în speculaţii. Teroriştii sînt nişte fundamentalişti islamici credibili, şi nu vreo chintesenţă hollywoodiană a răului - un lucru de lăudat. Autorii atentatelor nu vorbesc engleză sau o vorbesc prost, iar replicile în arabă sînt, la rîndul lor, puţine, aşa că mimica devine esenţială în conturarea personajelor şi reuşeşte să creeze un portret extrem de plauzibil, mai ales în cazul conducătorului grupului de terorişti, Ziad Jarrah (interpretat de Khallid Abdalla).



Punctul culminant este atins în momentul în care, după ce avionul este deturnat, cîţiva pasageri se hotărăsc să preia controlul cabinei din mîinile teroriştilor, imobilizîndu-i. Momentul este dramatic, se dă o luptă, însă ocazia nu este folosită pentru montarea unei tensiuni paroxistice, dar puţin credibile, ŕ la Hollywood. Tot realismul îl salvează pe Greengrass. Gestul pasagerilor este unul eroic (şi cu puţine şanse de reuşită, întrucît nici unul dintre ei nu ştie exact cum se pilotează un avion de acel tip, iar piloţii profesionişti zac înjungheaţi pe podeaua cabinei), însă filmul nu lasă nici o urmă de îndoială asupra faptului că un asemenea contraatac nu ar fi fost posibil dacă, aşa cum a arătat şi Comisia pentru studierea evenimentelor de la 11 septembrie, pasagerii nu ar fi aflat prin telefon despre cele întîmplate la World Trade Center. Cu toate că tema centrală este una politică, istorică şi umană, filmul lui Greengrass e în acelaşi timp o explorare inteligentă a posibilităţilor şi limitelor documentarului de ficţiune.

11 septembrie, proba la sol, şchioapătă însă considerabil. World Trade Center, ultima peliculă a lui Stone este un "aşa nu" de la cap la coadă. Chiar defalcînd filmul, nu rămîi cu prea multe: o muzică demnă de funeraliile unui papă, un stil de filmare desuet şi lălăit la maximum, un montaj total neinteresant a cărui tăietură lasă de dorit. în fine, e povestea a doi poliţişti (reali), John McLoughlin (Nicholas Cage) şi Will Jimeno (Michael Pena), prinşi între dărîmături şi, în paralel, a nevestelor lor reale (interpretate de Maria Bello şi Maggie Gylenhaal). Ei, şi să mă scuzaţi dar pentru eşecul carele este scenariul, pe ei dau vina. Pentru că Stone nu lucrează după scenariul propriu - a doua oară în viaţă cînd nu-şi bagă năsucul în scrierea lui - ci al Andreei Berloff, o debutantă în domeniu. Pe ea au "ajutat-o" cele două cupluri. Care, ca şi în viaţa reală, cînd vrei să pozezi oameni pe stradă, au intenţionat "să dea bine" în film. Şi le-a ieşit: nişte personaje total lipsite de pigment (şi de interes). Marx s-ar fi îmbolnăvit letal dacă le-ar fi văzut: păi, cu lumpenproletariatul vieţuind într-o un asemenea stare de graţie, lupta de clasă s-a dus pe apa sîmbetei, la fel şi revoluţia.... Familia e numeroasă şi trăieşte într-o fericire absolută de parcă părinţii s-ar împreuna doar în scopul propagării speciei, nimeni nu înjură, bea sau se îndoapă în exces, adulţii nu au conflicte de nici un fel, doar o mini-ceartă privind numele copilului încă nenăscut, în rest totul e perfect. Ei, pînă să vină 11 septembrie, dar el vine şi trece, starea de graţie rămîne şi ea va dăinui etern în societatea americană. Să nu uit! Mai există un protagonist sinistru. Fost puşcaş marin, contabilul David Karnes (Michael Shannon) este salvatorul celor doi poliţişti. Şi cel care concluzionează "Avem nevoie de nişte oameni buni pentru a răzbuna asta!", pentru ca apoi să se ofere voluntar şi să meargă să lupte în Irak!

Mda, şi mie mi s-a aplecat de la astfel de personaje numai descriindu-le. Tot respectul pentru actele lor de eroism, dar, milă, nu-i lăsaţi pe "performatorii lor" să se mai atingă de vreun scenariu! Nu că i-aş spăla blamul lui Stone. Pioşenia nu e o virtute în regie, iar marele ecran nu e vreun sanctuar dedicat eroilor neamului. Aici e loc de un paradox: pe de o parte, Stone preferă să-şi filmeze eroii în plan - in extremis - apropiat. Pe de alta, îi tratează cu mănuşi, atît de cu mănuşi încît îi lasă să îşi asume nişte personalităţi demne de pana hagiografilor - ceea ce fireşte că frizează limitele credibilităţii. Tocmai din atîta pioşenie, eroii lui n-au - se impune o expresie colocvială - "viaţă în ei". Efectul este, cînd mizezi totul pe astfel de personaje, o absenţă completă a tensiunii şi a dramatismului. 11 septembrie degenerează pur şi simplu în plictis, şi chiar într-unul "la limită".



Alexandra Olivotto,

Silviu Mihai