Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
50 de ani de la moarte - Sindrofii sacre,recviemuri profane de Andreia Roman


Bucureştiul chic e meloman. Muzica (clasică, fireşte) este probabil ultima redută a artei care se cucereşte într-o societate civilizată. Subiectul concertului ce se pregăteşte în somptuoasa vilă a Elenei Halippa-Drăgănescu pluteşte în aer încă din primele pagini ale romanului, chiar şi fără legătură cu evenimentul în sine. Juna Mini, în vizită la noua locuinţă a familiei Rim "nu ştiu unde să se aşeze, moment muzical ce se poate formula cu semnul suspensiei". Structura narativă a Concertului din muzică de Bach figurează ea însăşi ca o partitură. După cum afirmă chiar autoarea, prin pluralitatea unghiurilor de vedere care construiesc acţiunea, ea îşi acordă instrumentele romaneşti după tehnica contrapunctului. Se poate merge însă mai departe şi remarca faptul că cele trei teme narative, având în centrul lor trei cupluri - mai bine zis trei trio-uri conjugale - sunt efectiv semnalate, exact ca în muzica programatică, de trei motive muzicale.

Motivul principal, care creează şi osatura romanului, anunţă fiecare intrare în scenă a Elenei Drăgănescu. Partitura personajului este integral centrată pe pregătirea concertului, începând cu decorul. Prima apariţie a Elenei are loc într-un magazin de instrumente muzicale: "Elena era o clientă deosebită şi casa Stuart avea un cont curent la Banca Drăgănescu. Serviciile aduse erau felurite: comandă de note sau tratative cu artiştii: furnituri de instrumente sau vreun acordor vienez special (...) Producţiile, aparent aşa de spontane, erau riguros organizate, de aceea chiar reuşeau aşa de bine şi decurgeau aşa de agreabil, în casa Halippa". în locuinţa Drăgăneştilor de pe bulevardul Catargi se află un salon special amenajat pentru muzică şi echipat chiar cu o orgă. Aflăm încă din romanul precedent, Fecioarele despletite, că vila Drăgăneştilor e predestinată a găzdui muzica sacră. Vizitată de prietenele familiei, Mini şi Nory, ea le face impresia unei impunătoare catedrale: "o cameră imensă, luminată searbăd prin ferestrele foarte înguste şi înalte şi cu mobilierul de culoare închisă (...) Nory, neastâmpărată, răscolea ceva prin amvonul acela obscur, căci casa era în adevăr înaltă ca o biserică". Angrenată într-o căsnicie trainică, dar lipsită de elanuri sentimentale, Elena Drăgănescu îşi sublimează refulările în pasiunea pentru muzică. Perfecţiunea clasică şi impersonală a fizicului, coroborate ţinutei reci şi distante, ba chiar şi numele dau Elenei aerul unui personaj mitic, plutind nealterat deasupra impurităţilor contingenţei. Elena e muza care inspiră un fel de exaltare mistică celor din anturajul ei, mai cu seamă bărbaţilor. Drăgănescu, soţul ei, care o iubeşte cu timiditate stângace, ca pe "o divinitate inviolabilă", se mulţumeşte cu privilegiul de a fi acceptat când şi când în preajma ei. Fostul logodnic, prinţul Maxenţiu, o asemănă, în agoniile ftiziei, unei creaturi a paradisului. în fine, muzicianul Marcian, căruia Elena îi acordă onoarea dirijării concertului, îşi exteriorizeză iubirea, optând fireşte pentru o declaraţie pe portativ. Pregătit în secret, un fragment de oratoriu, dedicat ei, va fi introdus ca o surpriză în programul concertului.

Că snobismul Elenei motivează demersul organizării concertului, o spune explicit autoarea. Tot ea ne avertizează însă că vocaţia artistică a doamnei Drăgănescu e autentică. Elena e o bună pianistă şi amănuntele tehnice ale concertului, puse la punct cu Marcian, îi vădesc o reală competenţă în materie. Joile muzicale, organizate în locuinţa ei au darul de a metamorfoza asistenţa: "Aceeaşi oameni nu mai erau aiurea deopotrivă de plăcuţi. în cadrul acela simţeau nevoia să-şi cânte cea mai bună partitură, nu numai muzicală, ci şi omenească. Ca şi sextetele, conversaţiile mergeau în tactul şi tonul cerut. Elena avea negreşit mult merit pentru aceste armonizări, dar pe drumul lui adevărat e lesne ca omul să meargă bine şi Elena avea norocul de a trăi după înclinările ei".

Intonată în registru grav şi liric, "vocea" Elenei interferă cu alte două, ale căror ritmuri ne transpun într-o lume mult mai terestră. Prima dintre ele ilustrează prezenţa menajului Lina-Rim, medici cu stare în viaţa cărora intervine adolescenta Sia, rodul unei legături abia târziu scoase la iveală, a Linei cu vărul ei Lică, zis Trubadurul. Ca orice neamţ care se respectă, Rim practică muzica şi e invitat să participe ca violonist în ansamblul de cameră care pregăteşte concertul. "Buna Lina" e în schimb afonă şi impermeabilă la farmecul muzicii, fapt care punctează, între multe altele, discordanţele în sânul menajului.

Autentică, în cazul lui Rim, vocaţia acestuia pentru muzică e subminată de porniri erotice. Preocupat de seducerea Siei, lipseşte frecvent de la repetiţii, iar în intimitatea biroului din locuinţa lui, muza melomană îi inspiră afinităţi mult mai profunde cu Don Juan-ul mozartian. Rafinatului Rim nu-i displac de altfel nici şansonetele deochiate pe care le fredonează în amintirea tinereţii zvăpăiate petrecută în cabarete. Fredonat cu delicii, vechiul şlagăr "Oyra" agrementează de minune gustul picant al atracţiei pentru cei 19 ani ai necioplitei Sia. între "vocile" care compun clanul Halippa (toate personajele se înrudesc prin sânge sau prin alianţă), trio-ul Lina-Rim-Sia compun registrul "jos", "grotesc", cu cacofonii şi stridenţe, în contrast cu cel "înalt", "tragic" care încadrează relaţia Elena - Drăgănescu - Marcian. în ciuda profesiei ei de medic, "bondoaca" şi "ghemuita Lina","femeie grasă şi scurtă de gât" aduce în noua şi moderna locuinţă bucureşteană izul de bucătărie al tinereţii ei de moldoveancă din Tecuci. "Deşirat şi spălăcit, cu gesturi de manechin şi vorba pierdută", profesorul Rim îşi exprimă "firea sensibilă" prin obsesii erotice, împărtăşite până şi în prelegerile lui universitare: "Făcea studentelor teoria insidioasă a amorului fizic". Apariţia leneşei şi grosolanei Sia în casa Rim, sub deghizarea convenabilă de "infirmieră", îngrijind bolile imaginare ale profesorului cu mijloace nu tocmai medicale, completează cadrul familial cu o notă de vulgaritate. Stilul autoarei, în general distant şi incisiv, se complace aici în a detaila cu ironie feroce turpitudinea pornirilor refulate şi răbufnirea resentimentelor în comedia soţilor Rim, clădită pe minciună şi interes.

Cel de-al treilea fir narativ, având în centru triunghiul conjugal compus din soţii Maxenţiu şi Lică Trubadurul e însoţit şi el de un motiv muzical. O muzică, ce-i drept, aparte, pentru că Lică, zis şi "mierloiul" nu cântă, ci fluieră. Fluieratul îi anunţă regulat nu numai apariţiile, ci şi, "cu nuanţe schimbate", stările sufleteşti. Fluieră admirativ, fluieră indiferent, fluieră a bună dispoziţie, fluieră "a rendez-vous". Fluieratul lui Lică îi defineşte, mai mult decât gesturile şi vorbele lui, firea de aventurier nonşalant şi fluşturatic. Relaţia furtunoasă cu prinţesa Maxenţiu - alias Ada Razu, femeie frumoasă şi bogată, dar de joasă extracţie - are pentru simpaticul "trubadur", deprins cu neangajante flirturi de mahala, parfumul unei aventuri inedite, cu perspective de trai uşor şi bani mulţi. Calculată şi ambiţioasă, Ada manevrează în perspective de trai uşor şi bani mulţi. Calculată şi ambiţioasă, Ada manevrează în schimb, cu un tact magistral pentru a-şi fructifica laolaltă averea, titlul - obţinut prin căsătoria cu degeneratul şi ftizicul "prinţ" Maxenţiu - şi proaspăta achiziţie masculină, Lică, într-o poziţie socială înaltă şi durabilă. Concertul Bach îi apare Adei ca evenimentul consacrator al intrării ei în societatea selectă şi "a trece peste cadavre", în atingerea scopului nu reprezintă deloc pentru ea o expresie la figurat. După cum îi cer interesele, prezenţa la ocaziile mondene a consortului muribund sau expedierea lui la sanatorii îndepărtate, menţinerea lui în viaţă sau grăbirea obţinerii statutului de văduvă sunt etape programate meticulos şi fără sentimente.

Iată deci, în rezumat, trei teme conjugale şi tot atâtea ipostaze umane care gravitează, scăldate în referinţe muzicale, în jurul faimosului concert. Prima, exaltând puterea transfiguratoare a artei, pune în surdină instanţele vieţii "trăite" şi abordează în termeni estetici până şi iubirea. Cea de-a doua apare ca o răzvrătire a pornirilor joase, care otrăveşte atmosfera, tergiversează şi umbreşte strălucirea mult aşteptatului spectacol. A treia, în fine, ilustrează miza mondenă şi socială a evenimentului, puterea snobismului ca criteriu de recunoaştere şi instanţă integratoare.

Atât de discordante sunt cele trei voci angajate în dialog, încât e greu de imaginat că ele se vor contopi vreodată în armonia ansamblului, aşa cum o cere arta contrapunctului. Să nu fie deci proiectatul concert de Bach decât un simplu pretext pentru reuşita unei sindrofii de parveniţi?

Disonanţele par să atingă culmea cu ocazia decesului neaşteptat al Siei, tocmai în preziua concertului. în urma septicemiei provocate de un avort, aceasta moare în indiferenţa tuturor, inclusiv a propriilor părinţi. Vestea morţii ei aduce uşurare celor care se simt direct responsabili, anume gemenii Halippa fraţii Elenei; lezează vanitatea virilă a lui Rim, neimplicat, hélas! în paternitate; dă satisfacţie "bunei Lina", stăpânită de o monstruoasă gelozie; produce o iritare ascunsă Elenei care-şi vede umbrit fastul apropiatei reprezentaţii muzicale. într-o splendidă zi de aprilie, la biserica Amzei, selecta, dar indiferenta societate se reuneşte în vederea funeraliilor. "Grozav de singură, de altfel, acolo, în acea biserică de gală, ursuza de Sia şi fără nici o afecţiune aproape de ea. Deşi era cu totul decenţă şi reculegere, lipsea tristeţea (...) Prohodul surprinse neplăcut toată asistenţa înturnată de la beatitudinea zilei de primăvară".

în plină ceremonie mortuară, o neaşteptată cotitură se produce însă. într-un colţ retras al bisericii, "curmând isonul popesc", un grup vocal intonează Coralul, piesă componentă a unui oratoriu de Bach. Este surpriza şi omagiul oferit de dirijorul Marcian defunctei, dar mai ales Elenei, de care este în secret îndrăgostit. O sublimă vibraţie electrizează asistenţa. "Dumnezeirea armoniei" o sudează, pentru o clipă, dar o clipă cu ecouri adânci şi îndelungi: "Cu un vuiet surd, imens, ascensiunea vocilor fu curmată... se auzi o chemare ascuţită ca un tăiş de lamă subţire, un sopran special, un glas fără sex, ca de arhanghel, urcând zig-zagul unei slave, ca serpentina luminoasă a unui trăznet... Apoi se aşeză un ecou permanent, pe care-l slujeau toate vocile scoborâte în mezzo. (...) Dure, inexorabile, durerile împietrite în marmora acordurilor vocale urcau în legiuni grele, pline de jale, pe suişul lor neisprăvit spre Eternitate. Părea că pasul lor nu se va mai isprăvi niciodată acolo sus, în infinit, pasul lor aici, în camera convulsionată de acelaşi spasm, în trupul unic al celor ce erau vii acolo în biserică...."

Am reprodus doar un mic extras din detailata transcripţie în cuvinte a liniei melodice a coralului şi a efectului ei asupra asistenţei. Vocile discordante se armonizază în sonoritatea strigătului emanând din teroarea morţii şi, prin contrast, din năvalnica sete de viaţă pe care o declanşează. Dezbărată pentru o clipă de deşărtăciunea resentimentelor, a vanităţii, a convenţiilor, lumea Halippilor capătă o nebănuită profunzime sufletească. Spaţiul extins acordat descrierii scurtului episod muzical măsoară fizic un timp interior mult mai îndelungat, cel al conştiinţelor răscolite de întrebări, dureri ascunse, remuşcări, amintiri... Insistenţa autoarei asupra vocabularului unităţii şi al armoniei, referite concomitent la muzica interpretată şi la publicul care o ascultă, vorbeşte de la sine: "durerile împietrite în marmora acordurilor vocale", "trupul acum uniform al asistenţei", "camera convulsionată de acelaşi spasm", "Puterea sunetelor era acum uniformă", "toate vocile" ,"printre toţi începu a trece panglica neîntreruptă a unei melodii", "Toţi ochii se muiase uşor... Armonia uneori se umfla", "Voci îngemănate", "trupul unic al celor ce erau vii în biserică" etc.

În cel mai pur spirit baroc (baroc e însuşi elementul de surpriză creat prin izbucnirea neaşteptată a polifoniei în plină liturghie ortodoxă), Coralul lui Bach dezvăluie celor prezenţi imaginea palpabilă a abisurilor lor sufleteşti, a fiinţei lor disociate între futile şi vinovate pasiuni lumeşti şi o idealitate conturată confuz în revelaţia frumosului, în forma lui supremă, muzica, a frumosului ca ipostază supremă a vieţii.

Episodul oratoriului din biserica Amzei aduce pentru prima oară în roman imaginea unei societăţi bucureştene şlefuite nu prin "norma supraindividuală", altfel spus prin cultivarea aparenţelor (cf. N. Manolescu), ci printr-o autentică zguduire produsă în adâncurile spiritului şi adusă la suprafaţă de muzica lui Bach. Chiar dacă, odată ieşită din biserică, în farmecul luminos al zilei de aprilie, asistenţa se grăbeşte să-şi scuture zgura mortuară cuibărită în inimi şi să-şi revină la gândurile de "dinainte", simţim că ceva irevocabil s-a petrecut. Nu din întâmplare, singura care iese din biserică mai înrăită ca niciodată (dar şi singura despre care ştim cu precizie că e opacă la chemările muzicii!) este "buna Lina". Soţului ei, în schimb, emoţia zilei, accentuată de melodia divină a oratoriului, îi aduce pare-se pocăinţa, căci din spusele lui Marcian aflăm decizia lui de a se întoarce la repetiţii. Pe fluşturatecul Lică îl regăsim tulburat: de remuşcări? de golul lăsat de pierderea Siei, "camarada credincioasă şi arţăgoasă ca un câine-lup"? Naratoarea încearcă s-o definească: "O legătură prin suflet, fără ca Lică să fi ştiut ce e sufletul. O legătură nedesluşită, ce se rupea acum din unele rădăcini, cu o smulsoare care poate că era durere". Cea mai bine plasată în a intui metamorfoza lui Lică este Ada Razu. Arogantă şi cinică de felul ei, îşi schimbă brusc atitudinea, tratându-şi acum amantul cu discreţie şi menajamente. Proximitatea morţii catalizează erosul. Sublimată până acum prin pasiunea comună pentru Bach, iubirea nemărturisită dintre virtuoasa Elena şi timidul Marcian izbucneşte la lumina zilei, transformând-o pe ea într-o fiinţă vulnerabilă, copleşită de emoţii, pe el, într-un bărbat puternic, deplin stăpân pe sine şi pe arta lui. Idila adulterină e de o mare poezie, nici o urmă de consideraţii moralizante nu-i întinează frumuseţea. Nici chiar înşelatul, umilul soţ al Elenei, domnul Drăgănescu, nu nutreşte gânduri de răzbunare, refuzând cu fermitate "consolările" perversei Mika-Le, sora Elenei.

H.P.-Bengescu are extraordinara intuiţie de a deplasa adevărata reprezentare a concertului de Bach, din saloanele mondene ale Elenei în îndoliata "biserica Amzei". Agrementat, aşa cum fusese prevăzut, de ceremonialuri lumeşti - strategii de obţinere a invitaţiilor, toalete, bufet de gală etc. - serata de muzică sacră ar fi avut un inevitabil iz de sindrofie. Clanul Halippilor ar fi fost condamnat fără drept de apel la o imagine de searbădă, imorală exterioritate. Reverberaţia sacră a oratoriului din biserică a scos, în schimb, în evidenţă sensibilitatea, omogenitatea, vitalitatea robustă, într-un cuvânt, umanitatea lui. Ideia aceasta emană implicit din celebrul final al romanului, expediind într-o singură frază relatarea despre spectacolul pregătit pe tot cuprinsul cărţii : "A doua zi, recules în noua armonie a vieţii ce i se pregătea, şMarcianţ avea să dirijeze ca un stăpânitor concertul din muzică de Bach".

Ipocrizia, cinismul, dorinţa de parvenire, snobismul nu mai apar ca atribute exclusive ale unei burghezii balcanice recente şi şlefuite în grabă. Ele aparţin societăţilor de pretutindeni, chiar şi ale celor cu îndelungată patină. Singură civilizaţia, cea autentic asumată, înnobilată prin travaliul conştiinţei şi prin cultură, le oferă antidotul. Civilitatea Halippilor s-a convertit în adevărată civilizaţie. Din păcate însă, pentru scurtă vreme. O va demonstra chiar autoarea în romanele ulterioare, Drumul ascuns şi Rădăcini.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara