Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
89 89... TRIST ŞI DUPĂ '89 de Marina Constantinescu


Afară ploua. Ca şi acum, cînd scriu. S-a înserat repede şi tot întunericul căuta să intre în mine. Ca atunci, în '89, cînd eu căutam cu disperare să ies din el. Îmbrac copilul şi o iau spre Teatrul Foarte Mic. Intru în sală, mă aşez şi începe şirul gesturilor precipitate, cărora le pune capăt, de fiecare dată, doar gongul: dezbracă copilul, pe mine, pune hainele şi umbrela undeva, în traistă, pe cel de-al doilea loc, cad, adună-le...Copilul mi-o arată, pe rînd cu noi, pe Coca Bloos. Sobră, prea tăcută, frămîntă ceva în mîini şi ne ocoleşte privirea. Neînţelegînd de ce nu vorbim şi nici măcar nu ne salutăm, se caţără pe scaune şi spune în stînga şi-n dreapta cine este doamna din apropierea noastră, cum o cheamă şi ce profesiune are, lăsînd să se înţeleagă, în subtext, că el o cunoaşte, spre deosebire de ceilalţi. Îi dă tîrcoale cu coada ochiului, roşeşte, transpiră pînă cînd Coca Bloos se ridică, părăseşte "civilia" din rînd cu noi şi rosteşte prima replică.



"DE CE AŢI VENIT LA TEATRU?"



Aş fi vrut să mă bag şi eu în vorbă. Să zic că răspunsul ar fi subiectul unui eseu, de pildă.

M-am abţinut, pentru că era copilul de faţă, destul de emoţionat de interactivul dialog. Rîndurile de aici, însă, pot formula pe scurt un fel de răspuns: ca să poţi vedea, uneori, şi asemenea spectacole dezinhibate şi dezinhibante ca cel ce se numeşte 89 89...fierbinte după �89. FIERBINTE SUBIECT! Ca să te gîndeşti, după aceea, că nu a fost chiar totul în zadar în 1989. Că libertatea interioară, cea de expresie nu sînt vorbe în vînt, că sînt importante, decisive pentru un om, pentru un creator. Ca să te bucuri că un artist tînăr, cum este regizoarea Ana Mărgineanu, poate avea o asemenea forţă şi maturitate. Forţa să abordeze un asemenea subiect, să îl exprime prin scrisul unor dramaturgi tineri, adică, de după '89, şi să-l pună în scenă cu inteligenţă şi cu ironie, multă şi bine gradată, cu imaginaţie, fără trucuri ieftine, fără patetisme, fără goana după gloria facilă şi imediată, cu orice preţ, clişeul societăţii noastre post-revoluţionare. Maturitatea să aleagă o distribuţie "mixtă", cu greii şi mai junii teatrului, o distribuţie care să nu-şi încheie rostul doar prin inteligenta sa alcătuire, ci să-şi dispute miza începînd chiar din acest punct al alegerii. Maturitatea să-i ţină cu adevărat şi inspiraţie în mînă, să-i cureţe de clişee şi ipostazieri clasicizate, să-i motiveze, ea ştie cum, astfel încît să apară proaspeţi realmente, altfel decît ne-am obişnuit să-i vedem "folosiţi". Mărturisesc, de exemplu, că nu l-am văzut de mult pe Gheorghe Visu atît de implicat, de curăţat, de topit în personaj, deşi mai mereu a vut şansa să lucreze cu regizori importanţi. Cred că Ana Mărgineanu este şansa din zilele noastre care a ştiut să lucreze cu Gheorghe Visu adevărat, profund, pe acest rol şi nu în general, pe fiecare cuvînt, accent, intenţie. Doar pentru asta, pentru această împrospătare şi ar merita să vedeţi acest spectacol.



"Ce an seducător şi liber, '89!

Să-l înfulecăm, să-l digerăm,

să-l anulăm.

Fierbinte avem acuma pe ' 89

Frustrările, eşecul să uităm."



M-am gîndit, cîndva, mult timp, cum naiba nu s-a găsit altă combinaţie de cifre pentru linia erotică. Cum să înceapă ea, repetitiv, inflamant, cu 89 89, cînd mie mi se părea că alăturarea este unică şi intangibilă. Ca şi reverenţa pe care s-ar cuveni să o facem celor ce azi nu mai sînt şi care atunci, în decembrie, au ieşit ca nişte nebuni, frumoşi şi inconştienţi, toate ca noi să nu mai avem spaime de noi înşine, de propria conştiinţă. Trec zilele, nopţile, trec anii şi ni se pare că ni se cuvine libertatea de azi. Ne batem sistematic joc de memoria individuală şi de cea colectivă, de ceea ce s-ar numi respect şi demnitate, de libertatea interioară al cărei drum ni s-a oferit, din nou, în 1989. Mă uit în jur. Văd figuri sinistre şi cunoscute pentru porcăriile de dinainte. Tot mai multe, mai puternice, cu pîrghiile puterii din nou în mînă, cu acelaşi comportament ca şi înainte, dictatorial, arogant. Te opui acestei cotropiri, ai alte păreri, idei, argumente, eşti insultat, turnat, izolat, se asmute o întreagă armată de lingăi asupra ta. Văd cum tronează azi în funcţii şi mai mari, cu bani şi mai mulţi, cu privilegii la care nici ei nu ar fi visat vreodată. Coagulează, în continuare, complet nestingheriţi, mizeria din noi, neputinţele, frustrările, păcatele, minciuna, neruşinarea, amestecă inadmisibil valorile cu nonvalorile, încurajează laşităţile, oportunismul, cîntatul în slăvi. Viguros. Scîrbos. Uneori, în asemenea context, mă frec la ochi şi cuget îndelung: în ce an sînt, de fapt? Dacă nu ar exista morţii de atunci, nu ar fi, poate, atît de grav, de dureros. Aşa, însă...

Ana Mărgineanu aşază greutatea spectacolului său pe două puncte: cel dintîi este decupajul pe care ea îl operează asupra pieselor cîtorva dramaturgi români şi foarte contemporani: Ştefan Caraman, Peca Ştefan, Petre Barbu, Paul Cilianu, Călin Blaga. Un scenariu inspirat conceput, pe muchie de cuţit, acut, cu tensiuni de tot felul, cu ironie şi auto-ironie, cu tente parodice de primă clasă, cu umor acid, tăios, usturător, cu situaţii şi relaţii umane, deloc sofisticate, de zi cu zi, din mintea şi din sufletele tuturor. Analiza propune de fapt investigarea continuă a trecutului, a raportului fiecăruia cu el - emoţional, social, moral, rezidual - pentru că pe acest raport se înalţă prezentul, eliberat sau angoasant. Sînt alternate tonurile, umorul şi umorile, este cercetat firesc conştientul şi, în acelaşi timp, subconştientul. Scenariul îşi propune acest tip de cercetare şi nu formularea unor verdicte. Interesantă mi se pare şi inserţia de dialog interactiv cu spectatorii. O formă uşoară de dezinhibare, un deget care zgîrîie delicat conştiinţa la o auto-analiză. Punerea în scenă este alertă, dinamică, turbionară, uneori, şi, în acelaşi timp, cu scene ca un stop cadru cinematografic, în care se pătrunde profund într-o temă, într-o problematică, într-un personaj, de la aparenţe spre esenţe. Aerul spectacolului pare unul mai lejer, cu un limbaj liber, colocvial, direct, cu o muzică pe măsură, antrenantă, cu stropi de acizi pe ici, pe colo. De fapt, dincolo de toate astea, spectacolul coboară în subteranele fiinţei noastre formată în comunism, tarată de spaime şi neajunsuri, violată în cuget, simţiri şi intimitate, coboară în inerţii, în poziţionarea generaţiilor, în haosul existenţial. De ieri şi de azi. Al doilea punct este chiar trupa: Coca Bloos, Gheorghe Visu, Maria Ploae, Cristian Iacob, Isabela Neamţu. Fiecare are cîte un moment tare, cîte un monolog, o apariţie de protagonist absolut, lucrată amănunţit, pînă la nuanţa subtilă şi rezonanţele cuvintelor. În acest spectacol, actorii sînt exploraţi profund. Este elaborat un studiu atent pentru fiecare dintre ei, sînt înlăturate clişeele, drumurile adîncite de şabloane, rostirile previzibile, rezolvările facile, la îndemînă. Fiecare actor surprinde prin seriozitatea, travaliul cu sine, deschiderea faţă de propriile disponibilităţi, pe care acceptă să le sondeze serios. Spectacolul Anei Mărgineanu, tînăra regizoare, este ca un concert de cameră. Mica orchestră susţine o partitură ce pare accesibilă. Aici este şi clenciul, momeala. Pare pe înţelesul tuturor şi are, totodată grade de receptare. Concertul este dirijat impecabil, este interpretat de virtuozi. Fiecare notă contează, fiecare instrument în parte, fiecare atac, precum şi fiecare solo în parte, care nu ar putea să fie minunat dacă nu s-ar sprijini pe calităţile partenerilor. Gheorghe Visu, Coca Bloos, Cristian Iacob, Isabela Neamţu, Maria Ploae. Cinci actori, cinci recitaluri, o echipă într-un spectacol viguros, tulburător prin performanţa fiecăruia şi a tuturor, structurat, construit, muncit, elaborat şi dirijat de o regizoare tînără, Ana Mărgineanu. Puternică, ambiţioasă, în sensul nobil al cuvîntului, care mă convinge pe deplin cu acest 89 89...fierbinte după '89. Întregul drum de la text-texte la spectacol este perfect articulat, argumentat, coerent, fără încărcături, cosmetice, brizbrizuri. Simplitatea şi onestitatea lui tuşează, emoţionează. Vibraţiile contează să anuleze, măcar pe durata reprezentaţiei, lîncezeala din noi, pietrificările, inerţiile, nostalgiile. Recomand spectacolul şi ca pe o formă de terapie. "Cine uită, nu merită!" Cam ce se petrece cu noi... Din această întîlnire a Anei Mărgineanu cu sine şi cu această trupă a avut de cîştigat fiecare actor, Teatrul Mic, şi, deloc de neglijat, noi, spectatorii, "subiecţii" tinerilor dramaturgi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara