Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critica ediţiilor:
A. I. Odobescu (IX) de G. Pienescu

Selectarea şi transcrierea variantelor, două operaţiuni simple - evident, în limitele simplităţii dificultăţilor profesionale specifice -, au devenit, datorită modalităţii improprii folosite de îngrijitoarea volumului, complicate şi grave prin consecinţele lor. Cauza principală a fost şi a rămas, prin efectele ei, selectarea şi transcrierea variantelor nu după criterii lingvistice ferme, ci după nişte păreri subiective. Cum s-ar zice, cam după ureche. Cu alte cuvinte, este vorba de confuziile făcute de Marta Anineanu între, pe de o parte, grafiile certe, şi, pe de altă parte, fonetismele şi formele gramaticale posibile, justificate de prezenţa lor clară în cuprinsul întregii opere odobesciene. Tocmai pentru a evita înscrierea în ediţie a consecinţelor unor asemenea confuzii, atât în texte cât şi în variante, am optat, în Nota asupra ediţiei (cf. vol. I., p. 15), pentru aplicarea principiului transcrierii prin interpretare fonetică şi a principiului emendării prin conjectură şi m-am străduit să extrag din manuscrisele şi din textele tipărite în timpul vieţii scriitorului câteva norme care să le asigure - desigur, în limitele relativităţii, - transpunerea cât mai fidelă şi cât mai unitară (cf. vol. I., pp. 10-23). Din nefericire, Marta Anineanu - şi, "luându-se după ea, unii textologi de fantasie, a căror nemenie a început să se-nmulţească la noi subt ocrotirea nepăsării publice"

(l-am citat, cu doar o singură schimbare de cuvânt, pe Odobescu) - nu numai că a folosit doar din când în când şi cam pe sărite, cam pe apucate şi cam pe nepricepute, acele norme, dar le-a şi dispreţuit de foarte multe ori, generând astfel o mare harababură şi dând tonul pentru alte harababuri, în ritmurile cărora au fost lucrate şi alte volume din cele încă unsprezece, câte au mai apărut până în 1996. Harababură şi harababuri a căror consecinţă majoră a fost anularea valorii filologice a ediţiei.

Colaţionarea critică, făcută, după cum am menţionat, prin sondaj, impune concluzia că Marta Anineanu, fiind lipsită de cunoştinţele lingvistice necesare îndeplinirii sarcinii ce i-a fost atribuită şi pe care şi-a asumat-o, evident, pe măsura exigenţelor specifice, a căzut în mai toate capcanele pe care textele odobesciene le pun în calea ageamiilor. Numai aşa se explică soluţiile absurde adoptate şi exprimarea lor cu candide ifose ştiinţifice în Nota asupra ediţiei la volumul al doilea şi numai aşa se pot motiva numeroasele erori comise în transcrierea textelor şi îndeosebi a variantelor. Dintre acestea, iată doar câteva, pe care le dau cu titlul de exemple, culese din nota introductiv-descriptivă la variantele din studiul Cântecele poporane în raport cu ţara, istoria şi datinele românilor. în nota citată, Marta Anineanu afirmă că în textul odobescian "é înlocuieşte diftongul ea (veghéză, mézăzi, pétre)". De fapt, é nu înlocuieşte, ci indică un alt diftong, ea pentru ie. Altă observaţie nepotrivită: "este de remarcat că Odobescu foloseşte în aceşti ani ş1860-1870ţ, în textele cu caractere latine, triftongul eea, care nu pare să aibă întotdeauna valoare fonetică şi pe care îl notează de multe ori şi şcuţ ié în care é poate avea valoare numai de a (abiea, apropieat, gloriea, tradiţiea, geometriea, mânuiea)". Adevărul este că é nu avea valoare numai de a, şi că scrierea iea (în abiea, apropieat, gloriea, tradiţiea, geometriea, mânuiea etc.) urmărea evitarea simplificării triftongului bisilabic -ia
Într-un diftong monosilabic, ceea ce s-a şi întâmplat prin reformele ortografice de la mijlocul secolului XX, care, nedublate de clare şi ferme norme ortoepice, au dus la rostirile cacofonice pe care le auzim astăzi, uneori, la radio, la televizor şi în vorbirea "stradală": abea, apropeat, glorea, tradiţea, mânuea, sfeală etc. Este motivul pentru care Tudor Arghezi, scriitor foarte atent la (ca să zic aşa) scrierea eufonică, dorea, la un moment dat, să introducă în textele lui, alături de grafia sfiială (menită să indice rostirea corectă a cuvântului) şi grafiile vieaţă ori viiaţă (în loc de forma ortografică viaţă) al căror scop ar fi fost să indice rostirea corectă, eufonică şi să împiedice rostirea cacofonică, adeseori auzită astăzi, veaţă.

În sfârşit, un alt agramatism lingvistic, cules tot din nota introductiv-descriptivă la variantele din Cântecele poporane..., agramatism cu consecinţe negative în transcrierea variantelor: "e la început de silabă, precedat de vocală, este mai totdeauna, aşa cum se va vedea în variante, notat cu diftongul ie, în schimb, precedat de consoana labială, rămâne e (pere)". Dar pere este o grafie fără valoare fonetică în scrierea odobesciană a verbului a pieri (indicativul prezent, persoana a treia singular).

Iată şi un exemplu cu haz lingvistic (pentru cine are asemenea disponibilitate!), extras din nota introductiv-descriptivă la variantele din eseul Câteva ore la Snagov : "Sub influenţa etimologismului şi a curentului latinist şi şa celuiţ italienizant, şOdobescuţ scrie îmblat " (p. 570). Or, forma îmbla (a î) a verbului umbla (a î), nu numai lexicologii, dar şi studenţii în Litere şi cititorii atenţi ştiu că este, cum scrie la dicţionar, o formă populară şi veche (nu "învechită") a verbului umbla (a î), folosită de scriitori chiar şi în secolul al XX-lea, pentru a da, îndeosebi paginilor literare, o anume patină inveterată. Şi tot în categoria nepriceperilor lingvistice ale îngrijitoarei volumului al doilea trebuie trecută şi semnalarea "abaterilor gramaticale" odobesciene prin genitiv-dativul feminin singular în ei (mănăstirei, lunei, cătărei ), desigur în loc de -ii, "abateri" despre care a mai fost vorba în aceste articole şi care sunt curente în textele mai tuturor scriitorilor din secolul al XIX-lea, dar nu pot fi socotite "abateri gramaticale" decât prin raportare la gramatica actuală a limbii române.

Tot din cauza nepriceperilor lingvistice, dar şi din cauza ignorării normelor elementare ale criticii textelor şi tehnicii ediţiilor, Marta Anineanu face eroarea gravă, în selectarea şi transcrierea variantelor, de a înregistra ca variante ale limbii literare odobesciene nişte simple grafii fără nici o valoare lingvistică, interesante, poate, doar pentru o istorie a ortografiei române. Iată câteva exemple de asemenea "variante": rechiăma, poeziă, fiă, patriea, să înviă, vechiă, boerilor, strebate, să vărbim, castaniă, ideă, mâniea, gloriea, mizlocul, trebue, strebate, sue, muerile, zioa, se-nvoiăşte, patriă, graţiă, beţiă, hârtiă, cuvioşiă, trăeşte, ceia ce, avuţiă, Alexandri 1) etc., etc. Erori similare a făcut şi Scarlat Struţeanu în ediţia sa2), înscriind printre variantele reale, fonetice, gramaticale, stilistice, şi foarte multe simple grafii, fără nici o valoare fonetică de exemplu: literaturiă, întei, vânătoriă, să-şi puiă, ideă, cuestiune, anticuitate, musicanţi etc., etc. Prezenţa unor asemenea pseudovariante în ediţia citată, din 1938, ori poate şi părerea că transcrierea unor grafii, foarte diferite de la un text la altul şi greu de interpretat ţine mai mult de diplomatică decât de textologie, vor fi determinat-o şi ele pe Marta Anineanu să comită erorile citate.

Şi astfel, printr-un nefericit concurs de ageamisme în critica textelor şi critica ediţiilor, de care, după cum presupun că am reuşit să demonstrez, a beneficiat din plin îngrijirea volumului al doilea, concurs care a deschis zăgazurile colaborării fructuoase a incompetenţei cu impostura şi amatorismul, a fost anulată, în 1967, ediţia academică a operelor lui A. I. Odobescu, despre ale cărei celelalte volume, apărute până în 1996, mă voi ocupa, dacă-mi va îngădui cine-mi mângâie viaţa, în câteva articole viitoare.

_____________
1) Este vorba de poetul Vasile Alecsandri.
2) A. I. Odobescu, Opere literare, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II" , 1938.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara