Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Polemici:
A fost sau n-a fost? de Ion Simuţ

A fost sau n-a fost Blaga legionar? - suspiciunea, odată lansată, nu-i uşor de risipit, oricâte argumente ai aduce. Ba, probabil, cu cât sunt aduse mai multe argumente că Blaga nu putea fi legionar, cu atât se amplifică suspiciunea, dând curs gândului ascuns (al bănuielii ce învinge orice raţiune) că "de unde nu-i foc nu iese fum". Istoricul Alex Mihai Stoenescu răspunde cu prea multă uşurinţă că Blaga a fost legionar, pe urmele unei mărturii necreditabile, neluate până acum în seamă în mod serios. Securitatea anilor '50, pusă pe investigaţii severe şi periculoase pentru viaţa celui urmărit, a răspuns că Blaga nu a fost legionar, din moment ce nu l-a arestat şi nu l-a condamnat. Între cele două verdicte, îl aleg pe cel al Securităţii: Blaga nu a fost legionar! Completez mai patetic: Blaga nu avea cum să fie legionar!
Nimeni (cu excepţia unei mărturii cu totul izolate) nu l-a perceput pe Blaga, fie şi episodic, ca legionar, prin vreo prezenţă publică sau o manifestare de complicitate explicită. Există (cum am arătat săptămâna trecută) o singură mărturie a unui legionar sibian important, Nistor Chioreanu, preluată de Eugen Străuţiu într-un documentar cu evident parti-pris în favoarea Legiunii, documentar crezut şi transmis mai departe ca opinie de către istoricul Alex Mihai Stoenescu. Numai Nistor Chioreanu, tocmai în 1992, îl deconspiră pe Blaga ca participant la şedinţele unui cuib legionar, la Sibiu, în toamna lui 1940. Blaga ar fi fost un fel de legionar secret, pentru scurt timp, situaţie de care ştia, în exclusivitate, un singur om care depune mărturie foarte târzie. De ce să fi practicat Blaga un legionarism secret, când această credinţă cerea să-ţi afişezi convingerile cu mândrie şi emfază, mai ales în perioada statului naţional-legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941)? La ce i-ar fi folosit? Luase în 1939 decizia să renunţe la diplomaţie, fusese titularizat în 1939 ca profesor de Filosofia culturii la Universitatea clujeană (mutată la Sibiu în 1940, în urma Dictatului de la Viena). Văzuse spre ce dezastru psihic şi afectiv îl condusese politica pe bunul său prieten ardelean Octavian Goga, numit prim-ministru în urma alegerilor din 1937 de către rege, care îi cere la scurtă vreme demisia, depusă în 10 februarie 1938, iar apoi poetul moare subit şi misterios, în 6 mai 1938, după ce se retrăsese la Ciucea, ofensat şi bolnav de inimă rea. Blaga profitase de conjunctură, pentru că în 1937, chemat de poetul răşinărean ajuns prim-ministru, este subsecretar de stat şi, poate, membru al Partidului Naţional Creştin Goga-Cuza. Iar Partidul Naţional Creştin era rival al Partidului legionar "Totul pentru ţară", care obţinuse un procent mai mare în alegeri şi se aştepta să fie chemat la guvernare. Cu sprijinul iniţial al lui Goga şi cu sprijinul permanent al Regelui Carol II, Blaga promovează în anii 1938-1939 ca ministru plenipotenţiar la Lisabona. Pe deasupra, în anii anteriori, când Nicolae Titulescu a fost ministru de Externe, a avut, de asemenea, sprijinul acestuia. Iar Nicolae Titulescu şi Regele Carol II au fost, se ştie prea bine, adversari înverşunaţi ai Mişcării Legionare. Protejat al acestora, Blaga nu e credibil să fi trecut cu atâta nepăsare şi lipsă de diplomaţie de partea legionarilor. Repet total nedumerit: la ce i-ar fi folosit? Căci convingerile sale politice, superficiale (câte existau şi cum se manifestau, cu discreţie) mergeau în altă direcţie, tocmai spre partea opusă legionarilor. Sau să-i fi fost frică? Nu avea de ce, pentru că nu fusese ameninţat şi nu avea de ce să se simtă ameninţat, din moment ce era simpatizat de legionari (se spune că însuşi Zelea Codreanu l-ar fi preţuit şi admirat, iar ulterior şi Horia Sima). Repet iarăşi: Blaga nu s-a manifestat public (prin vreo prezenţă oficială) sau publicistic (prin vreun articol sau vreo declaraţie) nici în favoarea, nici împotriva Legiunii. Aceste ambiguităţi puteau fi speculate (şi pot fi, din păcate, speculate şi astăzi) şi puteau întreţine speranţele militanţilor legionari care depuneau diligenţe pe lângă el.
Problema esenţială a discuţiei noastre este apartenenţa politică a scriitorului. Am arătat de ce Lucian Blaga nu putea fi membru al Mişcării Legionare tocmai în toamna lui 1940 şi nici într-o altă perioadă. E posibil să fi fost membru al Partidului Naţional Creştin Goga-Cuza, din moment ce a fost subsecretar de stat în 1937, la începutul guvernării Goga; e perfect plauzibil. Din iunie 1939 şi până în iunie 1940 este senator numit personal de rege, alături de George Enescu, Mihail Sadoveanu, Emil Racoviţă, Iuliu Haţieganu şi alţii, în perioada dictaturii regale, când Carol II dizolvă abuziv toate partidele politice într-o singură formaţiune, Frontul Renaşterii Naţionale (Ion Bălu scrie despre acest episod politic în volumul II din Viaţa lui Lucian Blaga, Ed. Libra, 1996, p. 242-247). E un detaliu extrem de important, care, după părerea mea, înlătură definitiv ipoteza apartenenţei lui Blaga la Mişcarea Legionară şi presupunerea, cu totul imaginară, că scriitorul ar fi avut în 1940 activitate de cuib legionar. Nu-i exclus ca legionarii, prin Nistor Chioreanu sau altcineva, să-l fi consultat pentru a-l câştiga de partea lor, dar rezultatul nu putea fi decât unul negativ. E adevărat că Lucian Blaga nu s-a declarat publicistic (sau altfel) nici legionar, nici anti-legionar, după cum, mai târziu, după 1948, nu s-a arătat nici comunist, nici anti-comunist, menţinându-se într-o formă de neangajare politică definitorie pentru întreaga lui biografie de diplomat, scriitor şi publicist. E adevărat că în toamna lui 1940 situaţia politică era sensibil schimbată prin venirea la putere a lui Ion Antonescu (în 6-7 septembrie 1940, Carol II, protectorul lui Blaga, abdică şi părăseşte ţara). Blaga putea fi într-o oarecare derută, dar nu avea motive să se teamă: era simpatizat de legionari, chiar dacă el nu răspunsese în nici un fel acestor premise favorabile.
Rămâne în discuţie un singur aspect major: relaţia amicală a lui Blaga cu unii dintre legionari, relaţie fără conotaţii politice, ci numai pe coordonata relaţiei de la maestru la discipol, cum a fost aceea dintre filosof şi tânărul Vasile Băncilă, exeget al său. Dorli Blaga scrie în volumul documentar Blaga supravegheat de Securitate (Biblioteca Apostrof, 1999) că "singurul legionar care ne-a intrat în casă, în uniformă, a fost Vasile Băncilă" (p. 15). Fiica scriitorului îşi aminteşte de asemenea că, la Sibiu, în septembrie 1940, "a venit în vizită, la Tata, Traian Herseni, însoţit de cineva şca trimişi ai guvernării legionare, n. n.ţ, dar n-au stat mult. Imediat după plecarea lor, Tata ne-a povestit că aceştia veniseră să Ťtatonezeť o eventuală colaborare. El a refuzat categoric orice colaborare cu guvernarea legionară" (p. 14-15). Nici "învinuitul" Grigore Popa nu are ce spune mai mult decât că "Lucian Blaga a fost foarte apreciat şi popularizat de către organizaţia legionară", adăugând la prietenii legionari un nou nume, cel al lui Ion Chinezu (p. 101).
În memoriul adresat de Blaga în 1959 Comitetului Central al P.M.R., ca urmare a "ficţiunilor calomnioase" ale lui Mihai Beniuc din romanul Pe muche de cuţit, scriitorul, profund mâhnit, răspunde acuzaţiei că filosofia lui "ar fi devenit un fel de filozofie a oamenilor de Ťdreaptať şi că legionarii o admirau ce pe-o operă de Ťgeniuť", în felul următor, care merită reţinut ca un fragment confesiv pe deplin lămuritor: "Nu prea ştiu ce gândeau legionarii despre filozofia mea, dar dacă Beniuc ar fi făcut în vremea aceea un sondaj printre ei - ar fi avut poate unele surprize. Se prea poate ca unii legionari să fi fost admiratori ai filozofiei mele. Pot să spun însă categoric un lucru: eu nu mi-am scris filozofia pentru legionari, ci pentru toţi amatorii de filozofie din ţară, indiferent de orientarea lor politică. O întrebare: în toamna anului 1940, în cele câteva luni când legionarii au fost la Ťputereť, am ocupat eu vreo slujbă, vreo situaţie, prin care să mă fi Ťangajatť în mişcare? Să se cerceteze odată presa acelor câtorva luni: se va vedea că tocmai atunci s-a produs o tăcere în jurul filozofiei şi a literaturii mele! Ce făceam eu în timpul acela? Am fost profesor de filozofia culturii la Sibiu şi atât. Profesor de filozofie, o meserie pentru care am părăsit de bună voie diplomaţia la 1 aprilie 1939, cinci luni înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial" (v. Mircea Zaciu, Lancea lui Ahile, Ed. Cartea Ro­mânească, 1980, p. 377). Nu cred că Blaga ar fi riscat să scrie acest memoriu sau să ascundă ceva suspect, dacă s-ar fi ştiut vinovat prin vreo faptă, prin vreo complicitate explicită sau vreo vorbă scrisă în favoarea Legiunii.
Ce spun investigaţiile Securităţii, mai profesioniste - din nefericire - decât cele ale unui istoric părtinitor cu Legiunea? Blaga nu este acuzat nici un moment de faptul de a fi fost legionar, ci numai de relaţia sa cu bănuiţii legionari din gruparea doctorului Iubu, care ajutau probabil luptătorii din munţi (p. 17). Hotărârea de deschidere a dosarului de acţiune informativă individuală, redactată în 7 decembrie 1955, la Cluj, şi semnată de şeful de birou locotenent major Chiorean Ion (culmea coincidenţei de nume cu celălalt Chiorean, Nistor, şef legionar al zonei Ardealului în 1940!), stabileşte ca obiective: "obţinerea de materiale originale din lucrările lui cu conţinut duşmănos la adresa regimului", legăturile cu străinătatea şi persoanele din anturaj (p. 58-64). Se poate constata evoluţia urmăririlor din paginile de dosar date la lumină de Dorli Blaga şi Ion Bălu în volumul Blaga supravegheat de Securitate. Spicuiesc câteva informaţii culese. În dosarul de urmărire informativă se dă ca sigură, cu ajutorul surselor, apartenenţa lui Blaga la Partidul Naţional Creştin al lui Goga (p. 14) şi la Frontul Renaşterii Naţionale, patronat de regele Carol II (p. 58). Ioan Boantă, unul dintre învinuiţi, afirmă într-un interogatoriu din noiembrie 1958 că "Lucian Blaga nu şi-a manifestat simpatia faţă de activitatea legionară, deşi se vorbea despre acest lucru" (p. 108). Ar fi riscat acesta să depună mărturie mincinoasă, când se cunoştea gravitatea unei fapte ca omisiunea de denunţ? O informaţie interesantă, care intră în investigaţiile Securităţii, este legată de presupunerea că, în personajul Avram Iancu, Lucian Blaga l-ar fi întruchipat în piesa sa pe Corneliu Zelea Codreanu (p. 106, 108, 111), afirmaţie respinsă de către cel interogat. Am putea face noi înşine o lectură politică de acest fel, dar ar fi prea mult. Avram Iancu al lui Blaga nu are nimic cu Zelea Codreanu decât în minţile unor nostalgici legionari sau în dosarele unor suspicioşi excesivi.
Documentarul Securităţii merită citit de către toţi cei interesaţi de biografia politică a lui Lucian Blaga, nu numai de către aceia care vor să se convingă că nici măcar regimul comunist nu l-a suspectat pe scriitor de legionarism. Dosarul său are alte implicaţii grave, ca de pildă sprijinul pe care l-a acordat tinerilor scriitori din Cercul "idealist" de la Sibiu (p. 115), sau de-a dreptul alarmante, cum este faptul "subversiv" că la Cluj era perceput ca "marele savant, viitorul conducător, omul viitorului apropiat" (p. 69), iar doctorul Iubu ar fi toastat la o nuntă: "Daţi-mi voie să-mi ridic paharul în sănătatea viitorului preşedinte al Republicii Populare, dl Lucian Blaga!" (p. 163). Aceasta era una din ameninţările subversive reprezentate de Lucian Blaga la adresa Securităţii statului român în septembrie 1960!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara