Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
A treia identitate de Ioana Pârvulescu

Echivocul problemei identitare vine din existenţa a trei instanţe implicate, din perspectiva cărora se poate da un răspuns: răspunsul lui Ionescu însuşi, cel al românilor (istoriei literaturii române), cel al francezilor (istoriei literaturii franceze). Este ca un conflict în care există trei împricinaţi şi fiecare are dreptul la opinie. Din combinarea răspunsurilor posibile în funcţie de aceste 3 instanţe rezultă 4 situaţii distincte dacă discutăm în proporţii matematice (100%, 0%, 33%, 66% acceptă răspunsul francez, de pildă) şi 8 variante dacă luăm în considerare şi repartiţia opţiunilor. între cele 8 (un ex. Ionescu se afirmă român, românii îl cred român, francezii îl cred francez) numai în două cazuri se poate vorbi de o identitate clară: cînd toate trei răspunsurile spun român sau, invers, cînd toate trei spun francez.
Problema poate fi pusă însă şi altfel, doar din perspectiva lui Ionescu însuşi, iar aceasta a fost opţiunea esenţială a lui Matei Călinescu în studiul despre miturile identitare ionesciene. Atît conducerea argumentaţiei sale cît şi rezolvarea sînt elegante. Îi voi respecta, în replica mea, opţiunea, dar voi muta accentele, ajungînd, în final, la altă concluzie. Întrebarea mea este: se poate vorbi despre un conflict identitar român-francez sau chiar despre o problemă identitară, în sensul tare al cuvîntului, măcar în cazul tînărului Eugen Ionescu? Răspunsul se construieşte pe trei planuri: imaginea interbelicului Eugen Ionescu din jurnalele congenerilor săi, aşadar contextul biografic, în al doilea rînd contextul cultural şi în fine contextul operei, care la Ionescu traduce fidel obsesiile vieţii.

Schimbare de decor

Fără îndoială că aventura conştiinţei identitare se cristalizează pentru Eugen Ionescu o dată cu prima mare schimbare de decor din piesa personală: mutarea de la Paris la Bucureşti. Se simte exilat va spune mai tîrziu ("la-bas, je me suis senti en exil", apud Matei Călinescu). Dacă citim mărturiile oamenilor trecuţi prin această experienţă fiecare are o definiţie proprie a exilului pe baza unui minus mai puternic decît altele, care e elementul personal de maximă înstrăinare. Pentru unii limba necunoscută, pentru alţii absenţa familiei, singurătatea, pentru destui separarea de omul iubit. Or, pentru copilul Eugen Ionescu exilul nu este deloc la fel de grav, iar eventuala criză identitară se resoarbe rapid: limba o ştie, familia e cu el (ba mai mult, se face o încercare de regăsire a tatălui, chiar dacă dezamăgitoare), problema singurătăţii nu se pune. Unicul lucru care se schimbă radical este decorul: Bucureştiul în locul Parisului. Într-o piesă de teatru schimbarea de decor este spectaculoasă, plăcută sau supărătoare, dar nu traumatizantă, nu creează doar prin ea însăşi drame puternice. Aşadar faţă de celelalte "sentimente ale exilului", Ionescu îl trăieşte pe cel mai puţin grav. Mai mult, dacă în Franţa copilul era considerat român ba chiar romanichel, aşadar străin, acum nimeni nu-l socoteşte pe Ionescu francez, aşadar străin. Pentru colegii de clasă, Eugen este românul cu aura de erou a celui care a trăit într-o lume mai strălucitoare, care a făcut o experienţă "de om mare", cu avantajele ei cu tot, de pildă buna cunoaştere a limbii şi culturii franceze. Este cel venit din capitala absolută. Ca licean la "Sfîntul Sava" are o poziţie de-a dreptul privilegiată: "Era printre noi - îşi aminteşte colegul lui de liceu, Simion Stolnicu - încă un viitor publicist, copilărit pe malurile Senei, Eugen Ionescu, care, avînd un sens mai trăit al limbii franceze, intuia pe Lamartine şi Musset, transplantînd în ambiţia şsic! probabil ambianţaţ clasei ceva din meleagurile depărtate unde el copilărise. Un caz rar printre noi, favorizat de o şcoală primară urmată complet în cetatea Luteţiei, vioi, clipind vertiginos pe ochii verzi spălăciţi, sub turla unei frunţi avîntate, nu ascundea, cred, un poet, ci o formaţie de intelectual în condiţii excepţionale" (Simion Stolnicu, Printre scriitori şi artişti, Minerva, Bucureşti, 1988, pp.30-31). Sentimentul de exil pe care-l va fi simţit la început devine, în aceste condiţii, de-a dreptul consolator, iar problema identităţii e fericit rezolvată.
Liceul era propice literaturii: avea o revistă a elevilor, între colegi erau Petru Comarnescu, Dan Botta, Constantin Fîntîneru, Simion Stolnicu, Mircea Grigorescu, Alexandru Sahia, Romulus Dianu, iar în vecinătate, pe Cîmpineanu 40, funcţionînd ca un punct de atracţie între liceeni, se ţinea Cercul "Sburătorul". În Agendele lui Lovinescu apare notat, între cei care asistă la cenaclu, în anii 1925 şi 1926 "un tînăr penseur Ionescu" sau "Ionescu penseurul", neidentificat, dar care are toate şansele să fie elevul Ionescu, viitor membru frecvent al "Sburătorului". Or, literatura îi permitea întoarcerile "acasă", în spaţiul francez sau menţinerea unei ambiguităţi identitare neconflictuale.
La Facultatea de Litere, Eugen Ionescu devenise, după cum rezultă din toate consemnările de jurnal ale contemporanilor săi, un student ca oricare altul, cu calităţi şi defecte vizibile, cu atuul limbii şi al literaturii franceze pe care-l valorifică şi aici. Este bun prieten cu Octav Şuluţiu (acesta este cel care-i duce prima poezie, Elegie, la Bilete de papagal, în decembrie 1928), cu Arşavir şi Jeni Acterian, îşi invită acasă prieteni ca Emil Botta, Eugen Jebeleanu, Lucia Demetrius, Tilda Radovici, Edgar (Edy) şi Letiţia Papu, Constantin Fîntîneru etc. (cf. Arşavir Acterian, Cioran, Eliade, Ionesco, Ed. Eikon, Cluj, 2003, pp.75-76). Este vizibil sărac, are veşnice minuţioase preocupări sentimentale ("miorlăituri", le numeşte Arşavir Acterian), scuipă sînge, nu dă înapoi cărţile împrumutate, este răutăcios, se spune că are "geniu". Aplombul pe care i-l dă aşa-zisa experienţă franceză îl face temut în articolele critice încă de la început şi el are grijă să sublinieze din cînd în cînd acest avantaj. În fond, tînărul Eugen Ionescu beneficiază mai mult de mitul acestei experienţe decît de conţinutul ei, care nu putea fi foarte mare, dat fiind că s-a format doar pînă la 13 ani. Dar cei din jur trebuie să-l fi privit precum sătenii din debutul romanului Delirul pe Alu' Parizianu: Eugen nu putea fi un om ca oricare dintre ei, căci altfel, care ar mai fi diferenţa dintre Bucureşti şi Paris? Că în percepţia contemporanilor săi intră şi componenta mitică pariziană se vede din faptul că, atunci cînd scriu despre el în jurnal, colegii săi o fac întrebuinţînd reflex limba franceză sau sintagme franţuzeşti (pe care el însuşi, probabil, le întrebuinţa reflex). Jeni Acterian scrie, la 16 august 1935 "Eugen est venu juste quand j'écrivais. Ar.şşavirţ n'était pas a la maison, alors il est resté avec moi. Il a fait des vers fous sans queuşeţ ni tete. Il m'a récité, puis il m'a lu des Fleurs du mal." (apud Arşavir Acterian, op. cit., p.86). (De menţionat că în jurnalul lui Jeni Acterian publicat la Editura Ararat această notaţie este dată numai în română). Şuluţiu, notează la 2 martie 1929 "Seară cu Eugen Ionescu ş...ţ Malentendus familiers!" Dar sînt zeci de alte însemnări în care Eugen e un român ca oricare altul, un coleg sau prieten obişnuit. De altfel rapiditatea cu care colegii lui trec de la română la franceză arată că şi ei se simt bine în rolul de francez, şi ei pot să adopte ad hoc identitatea aceasta. Concluzia este aşadar că tînărul Eugen Ionescu îşi asumase probabil un anume rol de "francez" printre români, ceea ce nu-l împiedica să fie "la el acasă" în decorul deja de mult învechit al Bucureştiului. Iar dacă decorul nu-l mai înstrăina, nimic nu mai avea de ce să-l facă să se simtă în exil. Devine profesor de franceză. Problema identitară era închisă sau, măcar, suspendată.

Contextul favorabil

Împotriva ideii de conflict identitar în această perioadă vorbeşte nu numai istoria personală a lui Eugen Ionescu, ci şi întreaga noastră istorie (inclusiv culturală) modernă. Românul e "născut" francez. Nimic mai firesc pentru biografia unui român decît un episod mai lung sau mai scurt la Paris, decît pendularea între exilul francez şi sentimentul exilului în propria ţară. De la generaţia paşoptistă pînă la contemporanii noştri, de pildă personajul Adrianei Bittel din Întîlnire la Paris, legăturile între Bucureşti şi Paris se fac firesc. E adevărat că fiecare etapă implică nuanţe: paşoptiştii îşi afirmau orgolios identitatea românească în faţa Franţei şi nu e nevoie de prea multă speculaţie în jurul acestei idei: se voiau europeni, iar a fi european însemna, în secolul progresului, a fi naţional, a dobîndi conştiinţa numelui. Cînd i se naşte primul băiat, în exil, la Paris, C. A. Rosetti, un reprezentant tipic al paşoptismului, aude exclamaţia moaşei care nu spune un garçon, cum se face îndeobşte, ci un Roumain, iar tatăl îi face pe loc, micului român urarea să devină un mare român. Ceea ce nu împiedică întreaga generaţie să se exprime mai bine în franceză decît în română (adică să poată exprima lucruri pe care româna nu le permitea), să scrie literatură în franceză (ca Russo care-şi compara ludic numele cu al omonimului Rousseau) să-şi ţină aproape întreaga corespondenţă în franceză. Statistic vorbind, generaţia paşoptistă trăieşte în limba franceză, studiază la Paris, se exilează acolo, face extrem de frecvent călătorii în Franţa. Junimiştii, deşi istoria literară îi consacră doar ca filogermani, au o coardă franceză puternică şi rezistentă, şi nu numai ca fii ai paşoptiştilor. Şi ei fac studii în Franţa (începînd cu Maiorescu - diplomă în litere şi drept la Paris), Caragiale ştia franceză mai bine şi mai nuanţat decît elveţianul Le Corbusier, corespondenţa lui Eminescu cu Veronica e plină de franţuzisme, iar a ei către el este în franceză, iniţial în întregime şi apoi sporadic. Continuitatea culturii şi a limbii franceze la noi în aşa-numita belle-époque şi faptul că Parisul rămîne un soi de a doua capitală a lumii româneşti nu mai trebuie demonstrate. Iar apoi, în les années folles (pînă şi epocile sînt numite la noi în franceză) prin obsesia Proust - categoric una din trăsăturile distinctive ale intelectualului dintre războaie - prin avangardă, prin revistele franţuzeşti care se vindeau la librăriile bucureştene, prin cărţile în franceză şi prin obsesia călătoriei la Paris, consemnată în mai toate jurnalele interbelicilor, Franţa rămîne un soi de a doua patrie. Se pot da, fără exagerare, sute de exemple care să o dovedească şi nu numai în cazul intelectualilor. Altfel spus mitul identitar român nu exclude ci implică Franţa, nu e în conflict ci în consonanţă cu cel francez. Francezii sosiţi între războaie la Bucureşti - şi avem la îndemînă mărturiile diplomaţilor - se simt, la rîndul lor, acasă, îşi regăsesc limba vorbită de toate categoriile sociale, nu sînt deloc înstrăinaţi. Chiar dacă între războaie se coagulează la noi complexul culturii minore, tocmai în raport cu franceza, totuşi, la fel ca istoria personală, istoria culturală favorizează un lin transfer de identitate, fie el într-o direcţie sau în cealaltă.

Adevărata problemă

Din toate mărturiile rămase despre tînărul Eugen Ionescu, cel din România interbelică1, lipseşte cu desăvîrşire o preocupare a acestuia pentru problema identităţii naţionale române sau franceze. (Doar o anume ascendenţă semită maternă devine, în preajma celui de-al doilea război mondial, o chestiune gravă, după cum rezultă din Jurnalul lui Sebastian). Dacă a apărut la întoarcerea în Franţa, a apărut ca problemă de suprafaţă. Adevărata problemă a lui Eugen Ionescu este cu totul alta şi ea îl face să fie un tînăr cu întrebări de bătrîn. Iar această adevărată problemă este prezentă în multe mărturii despre el, dar şi în textele lui spontane (adică nu în interviuri sau scrisori, unde afirmaţia este ghidată de întrebarea sau de problema celuilalt, nu vine din obsesiile proprii). Este cauza care îl face să scrie Nu şi, mai tîrziu, piesele de teatru. Iar Nu este scris nu din bravadă, nu din inteligenţă sfidătoare, nu pentru a se face cunoscut prin critica poeziei, prin critica prozei, prin critica criticii, sau nu numai din aceste motive, ci mai ales din "preocupări mai grave". Preocuparea cea mai gravă, singura constantă în întreaga viaţă a lui Ionescu, vizibilă şi în gesturi cotidiene şi în operă, începînd cu amintita elegie din revista lui Arghezi, este DE CE? sau LA CE BUN? Sau CUM E POSIBIL? "Dacă eram pantofar - scrie el într-un articol explicativ la Nu (v. Război cu toată lumea, Humanitas, Bucureşti, 1992, vol I, pp.78-79) - aş fi spus, tot aşa: de ce să fac pantofi cînd pantoful se uzează şi cînd cel care poartă pantofii va muri?". Acesta este sensul lui "nu". De ce să fac critică, cînd criticul şi cel criticat vor muri? Spune nu literaturii şi criticii pentru că, în faţa enormei zădărnicii a vieţii sînt microscopice zădărnicii. Aceasta e obsesia în tot ce a scris Eugen Ionescu. De ce îmbătrînim, de ce murim, de ce mor cei pe care îi iubim, de ce e posibil răul? Întrebări pe care omul le descoperă în genere, altfel decît retoric, abia în a doua parte a vieţii. În tinereţe semnul de întrebare e o cochetărie, mai tîrziu el devine o traumă şi uneori, o exclamare revoltată. Or, Eugen Ionescu vorbeşte de la început ca un bătrîn. "Pourquoi est-şceţ que dans les moments ou şl'ţon voit clairement on souffre?" îl întreabă Jeni Acterian, şi ea o angoasată, în vara lui 1935. Şi Eugen răspunde imediat: "Parce qu'on a peur de la mort". Avea 25 de ani. Şi tot el strigă, în 1936 "Mor, Moor, Mooooor. Imposibil". Şi tot el scrie Moartea păpuşii (căci şi păpuşile mor) şi Regele moare (căci şi regii mor). Şi tot el vorbeşte despre moarte pînă la moarte. Şi viaţa îi repetă, îi copiază opera, devine Bătrînul din piesele proprii, iar soţia lui devine Bătrîna. Şi moare fără să fi rezolvat DE CE-ul morţii, problema vieţii lui. Aceasta e cea care-l sfîşie. Acesta e mitul pe care-l ştie pe dinafară şi-l zideşte la temelia pieselor lui. Faţă de această obsesie şi sfîşiere, oscilaţiile de identitate, de decor, de nume, du-te-vino-ul româno-francez sînt, toate, derizorii. Nu cred că l-au preocupat vreodată altfel decît în treacăt şi de circumstanţă. Adevărata problemă identitară a lui Eugen Ionescu este cea de om.
Ioana PÂRVULESCU
_______________
1 Se pot consulta jurnalele lui Octav Şuluţiu, în care Eugen Ionescu are portretul cel mai amănunţit, Arşavir Acterian, Jeni Acterian, Mihail Sebastian, agendele lui Lovinescu, memoriile lui Simion Stolnicu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara