Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Abdicarea inteligenţelor de Gina Sebastian Alcalay


Mi-am dat seama recitind un articol al meu mai vechi intitulat "Necrolog pentru secolul XX", în care încercam să scot în evidenţă cîteva din trăsăturile lui caracteristice, că n-am insistat îndeajuns asupra rolului pe care l-au jucat în acest veac frămîntat pasiunile în jurul unor ideologii cu aparenţe adesea pe cît de seducătoare şi incitante pe atît de amăgitoare, capabile să prindă în mrejele lor milioane de oameni ajunşi practic nişte posedaţi în numele unor adevăruri în cel mai bun caz parţiale, şi oricum prea complicate în prelungirile lor practice pentru a conduce fără greş la rîvnitul Bine universal (sau naţional, tribal, de castă sau de grup) şi la întronarea fericirii pe pămînt.
A fost nevoie de îndelungate experienţe tragice, de unii plătite cu jertfa propriilor vieţi, de alţii, (intelectualii, îndeobşte, cărora - afirma Jean François Revel - le-a venit poate cel mai greu să admită că au greşit după ce s-au investit în mod public şi fără nici un fel de rezerve în ideile-forţă ale veacului) prin deziluzii dramatice, pînă să sosească momentul în care diferite glasuri cu puternică rezonanţă să proclame sus şi tare moartea ideologiilor.
Cînd în plină efervescenţă stîngistă dominată de personalitatea lui Sartre, Raymond Aron scria Opium, cartea care, referindu-se la efectele ideologiilor parafraza faimoasa formulă a lui Marx, "religia - opiumul poporului", el a fost condamnat la solitudine intelectuală absolută. Astăzi, tot mai mulţi sînt aceia care îi dau dreptate - un Alain Fienkelkraut, un André Glucksmann, şi mulţi alţi oameni de cultură mai puţin cunoscuţi. Unul dintre aceştia este filozoful latino-american Olavo de Carvalho, autor a 11 volume eseistice şi filozofice, ultimul fiind Imbecilul colectiv în care denunţă aşa-zisa înţelepciune convenţională şi ceea ce se înţelege astăzi prin "politically correct". Cartea recomandă o unică revoluţie pe care intelectualii ar avea dreptul să o îmbrăţişeze: eliberarea inteligenţelor de ideologie.
Spre deosebire de concepţiile filozofice occidentale (Locke şi urmaşii lui spirituali) care proclamau supremaţia individului şi a percepţiilor sale, în viziunea asiatică scumpă anumitor spirite de pretutindeni, EUL se cufundă în masă, se topeşte în infinitul ei şi se contopeşte cu ea. Omul devine un fir de iarbă, un bob de sare cu nimic diferit de toate celelalte, pierzîndu-şi particularităţile care-l singularizează. Ceea ce face ca indivizii, luaţi fiecare în parte, să înceteze de a mai raţiona prin forţe proprii, acceptînd de-a gata tot ce li se prezintă ca fiind în interesul categoriei generale din care fac parte. În felul acesta, ei se transformă adesea în simpli papagali sau roboţi, incapabili să accepte alteritatea, repetînd la nesfîrşit aceleaşi formule goale de conţinut, aceleaşi stereotipii rupte de complexitatea gîndirii şi vieţii adevărate. Este ca şi cum, aflaţi sub magia unei voinţe mai puternice decît a lor, (cum a fost în timpul furiei comuniste, aceea a aparatului de partid care modelase un tip uman de posedat şi halucinat în acelaşi timp, strunit să dea ascultare aceleiaşi voinţe), ei ar sucomba pe rînd sub apăsarea automatismelor, obliterînd tot ce nu se înscrie în perimetrul unor construcţii mentale schematice, al unei ostilităţi sau iubiri colective la fel de nediferenţiată.
Nu numai comunismul a creat un asemenea specimen uman. Încă din anii '30 Ortega y Gasset inventa sintagma "omul-masă" care "găseşte în sine un repertoriu de idei gata elaborate, hotărăşte să se mulţumească cu ele şi să se considere desăvîrşit din punct de vedere intelectual", nimicind "tot ceea ce este deosebit, excelent, individual, calificat şi de elită". "Cine nu gîndeşte ca toată lumea riscă să fie eliminat". Este semnul cel mai decisiv şi cel mai agresiv al unei morţi discrete, scrie Carvalho, acea moarte care-ţi permite să respiri, să dormi, să procreezi, dar care se recunoaşte după cenuşa locurilor comune şi a platitudinilor, a acelor alcătuiri de cuvinte şi de fraze-tip, asemenea florilor de hîrtie presărate pe morminte, a acelor idei care circulă în forme aproape identice, din gură-n gură, reproducînd "opinia generală".
Respingînd tezele lui Gramsci după care vocaţia gîndirii şi cunoaşterii ar aparţine nu individualităţii umane ci colectivităţii, Carvalho consideră că numai conştiinţa individuală are acces la adevărurile universale, necesare, apodictice. (Ce-i drept, nimeni nu poate crea pe cale strict individuală orientările şi culturile naţionale şi cu atît mai puţin pe cele universale. Acestea apar însă într-o măsură importantă, cred, din însumarea nepremeditată a performanţelor pe cont propriu ale diferitelor personalităţi de marcă, independent de comunitatea din care fac parte). Atunci cînd individul-solidar desigur cu cei ce cugetă şi simt ca el, fie că e vorba de vibraţia comună în faţa frumosului, empatia în jurul unor idei sau revolta în faţa nedreptăţii şi a calamităţilor - se dovedeşte incapabil să vadă şi să înţeleagă realitatea înconjurătoare în afara unor interese şi tendinţe înguste de grup, de trib, etnie, etc. care vin în contradicţie cu cele general umane, el se transformă într-o rotiţă a imbecilităţii (uneori şi a cruzimii) colective. Faptul că au existat atîtea mari mişcări ideologice care au reuşit cu uşurinţă să domine minţile unor largi categorii sociale, inclusiv ale intelectualilor, se explică cel puţin în parte prin această miopie şi abdicare a inteligenţelor, care a avut şi poate încă să mai aibă consecinţe din cele mai nefericite.