Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Absurdul continuu de ---


Prăbuşirea instituţională a sistemelui totalitar comunist din spaţiul românesc nu a însemnat, aşa cum credeau cei mai fericiţi dintre noi, şi dispariţia acelui spirit al răului tribal care a creat şi întreţinut sistemul de-a lungul existenţei sale; comunismul poate să vină şi să treacă, spiritul naţional rămâne. Dacă s-a putut spera, totuşi, că lucrurile se vor petrece altfel este pentru că noi refuzăm să luăm notă de natura şi originea răului colectiv, continuând să-l căutăm fie în afara noastră, fie în persoana câtorva indivizi, dar niciodată acolo unde el se află, adică în spiritul tribului însuşi, singurul care are puterea necesară să determine natura morală a societăţii în care trăim şi soarta noastră în lume ca popor; răul suntem noi, nu ceilalţi, acesta este singurul adevăr; restul este demagogie şi plictiseală. Regimul s-a schimbat, dar noi am rămas aceiaşi, ceea ce înseamnă că, pe fondul chestiunii, nimic nu s-a schimbat. Prin sfărâmarea dictaturii nu s-a făcut decât trecerea de la răul în cătuşe la răul în stare de libertate, nu la eliminarea lui ca atare, şi de la prostia, minciuna şi hoţia de stat la formele lor individuale, multiplicate.

Aşa se face că la atâta timp de la căderea comunismului, noi nu numai că nu ne-am dezis de crimele lui abominabile, dar l-am integrat fiinţei noastre naţionale, ca cheie de boltă a românismului post-decembrist; cine nu iubeşte trecutul comunist al patriei este „trădător de neam şi ţară” şi cine nu participă la delirul demagogiei naţionaliste de azi nu este patriot. Cât despre mimarea periodică a convertirii noastre la valorile democraţiei europene, aceasta nu este decât un truc al strategiei balcano-pontice prin care sperăm să obţinem din occident tot ceea ce poate fi obţinut, fără a ceda în schimb nimic.

De altfel, ideea de-a ne elibera de trecutul nostru tenebros este pe cât de generoasă, pe atât de utopică: trecutul suntem noi, iar noi nu ne putem elibera de noi înşine. Aşa se explică faptul că toate încercările în acest sens au sfârşit în grotesc, în tragic, în absurd. Dar la ce altceva s-ar putea ajunge când tribul este chemat să se judece singur pentru crimele sale, decât la înnobilarea crimei şi la condamnarea pentru a doua oară a victimelor lui? De vină nu sunt ucigaşii, ci victimele lor, pentru că dacă ele nu ar fi existat, ei nu ar fi avut pe cine să ucidă şi nu ar fi devenit ucigaşi, acesta este sofismul hidos al neruşinării cu care ne susţinem ticăloşia şi dincolo de moarte. Hoţia noastră nu este întrecută decât de prostia noastră: suntem atât de hoţi încât ne minţim şi pe noi înşine şi atât de proşti încât credem ceea ce noi înşine minţim. S-a cerut un proces al comunismului, dar noi facem azi un proces al victimelor comunismului, s-a propus o exorcizare a răului colectiv prin sinceritate, pocăinţă şi iertare, dar s-a ajuns la o sacralizare a răului, ca icoană a sufletului colectiv.

Cea mai recentă ispravă în materie ne este oferită de activitatea faimoasei comisii CNSAS, creată să pună în aplicare fantomatica lege de „deconspirare a securităţii ca poliţie politică”, adică a securităţii ca securitate, sau, mai precis, de deconspirare a deconspirării. Un asemenea nonsens machiavelic numai la noi se putea inventa, din toată lumea postcomunistă; numai complexul nostru de vinovăţie putea crea o lege prin care să se cerceteze dacă negrul este negru, răul este rău şi călăul este călău; iar cum o asemenea cercetare nu poate conduce niciodată la nimic, nici vinovatul nu va putea fi dovedit niciodată de nimic, rămânând că numai victima singură este vinovată. Obiectul acestei încâlceli a limbii de lemn numită lege nu este altul decât însuşi principiul logic al identităţii, ceea ce face ca activitatea comisiei chemate să-i dea viaţă să nu fie altceva decât un exerciţiu tautologic al absurdului continuu. Şi după ce au încercat din răsputeri să probeze că „A este identic cu A”, dar n-au reuşit cu nici un chip, membrii comisiei au găsit singuri ieşirea din impas: în loc să ne întrebăm la nesfârşit dacă securitatea a fost securitate iar un securist este un securist şi să nu putem răspunde, mai bine să ne întrebăm dacă nu cumva securiştii n-au fost chiar victimele securiştilor. Şi uite aşa, pe nesimţite, am ajuns ca legea de deconspirare a securităţii să funcţioneze ca lege de deconspirare a victimelor securităţii. Ceea ce, legiuitorul, în tembelismul lui simulat, a urmărit chiar de la început: să-i dezinculpe pe securişti şi să-i inculpe pe cei terorizaţi de securişti. Aceasta reprezintă cea mai monstruoasă victorie propagandistică a nomenclaturii comuniste din ’89 încoace: incriminarea cu mijloace aparent democratice a celor pe care-i mai condamnase o dată sub teroarea comunistă. Că o astfel de operaţie a fost pusă la cale de aleşii poporului român este în firea lucrurilor, dar că ea este girată de cei câţiva intelectuali oneşti din comisie este greu de înţeles. Cum de vor fi acceptat aceste personalităţi de înaltă valoare morală şi intelectuală să lucreze cu o lege cel puţin confuză: cum să dovedeşti că ceva este identic cu sine însuşi, să dovedeşti un principiu, adică ceea ce nici nu poate fi dovedit, dar nici nu are nevoie să fie dovedit; el se acceptă sau nu, după buna sau reaua noastră credinţă.

Dar marea fraudă legiuitoare ascunsă în această lege este alta: sub aparenţa înşelătoare a sancţionării civice a celor vinovaţi de teroarea comunistă, ea îi trece sub tăcere pe marii vinovaţi ai terorii. Adică pe arhitectul şi conducătorul suprem al tuturor structurilor de represiune ale sistemului comunist, partidul naţional-pecerist şi ideologia lui criminală. Maeştri în arta disimulării, reducem un monstru la ghearele sale, iar puşcăria la câinii din curtea de pază. În fapt, securitatea nu a făcut decât să-şi joace rolul sinistru pentru care a fost creată şi să execute cu ferocitate ordinele stăpânilor ei. Cine vrea să condamne comunismul trebuie să înceapă cu doctrina comunistă şi partidul care i-a dat viaţă, nu cu substructurile sale subordonate. Dar nu se vrea.

Pe fondul chestiunii, lucrurile sunt şi mai tragice. Oare cinismul nostru este atât de mare, ori judecata noastră, atât de mică încât am ajuns să ne referim la puşcăriile securiste ca la un spaţiu al libertăţii, iar la perioada comunistă, ca la epoca dialogurilor socratice din agora ateniană? De ce ne facem că nu ştim despre ce vorbim? Chiar am uitat faptul că sub regimul terorii generalizate orice individ era la discreţia puterii totalitare, iar o dată intrat în ghearele securităţii, aceasta putea face cu tine orice; lichidarea fizică nefiind cea mai gravă dintre ameninţări. Deţinuţii politici au trăit şi au trecut prin infern, nu prin paradis şi trebuie judecaţi după criteriile infernului nu ale paradisului. Ce relevanţă mai are atunci faptul că un deţinut politic a fost sau nu informator al securităţii, adică dacă a fost sau nu supus la această perversiune morală de călăii săi, când el putea fi forţat prin tortură permanentă la orice? A-i acuza pe aceşti nefericiţi ai soartei de delaţiune este ca şi cum ai confunda violul cu prostituţia, ori gulagul cu bordelul. De fapt transformarea lor forţată în informatori nici nu avea scopuri informative, cum se tot acuză. Ce se mai putea afla de la ei? Nimic! Împingerea lor în delaţiune era calea satanică de tortură şi înrobire interioară. Delatorul este sclavul moral al călăului său, iar delaţiunea, închisoarea sa spirituală. Prin turnătorie se urmărea zdrobirea sufletească individuală şi sfărâmarea solidarităţii colective până la a-i împinge să se distrugă între ei, tot aşa cum în antichitate prizonierii erau aruncaţi în arenă să se ucidă unii pe alţii ca gladiatori. Delaţiunea era o cale de exterminare. Iar metoda nu numai că a dat roade atunci, ea continuă să producă şi azi.

Distinşii domni de la CNSAS au orbecăit atât prin măruntaiele hidrei roşii încât au ajuns să-i confunde pe cei înghiţiţi de fiară cu organele proprii ale acesteia. Şi tot căutând prin burta monstrului proteic, i-au găsit acolo şi pe doi dintre marii poeţi damnaţi ai acestui neam ingrat, Ion Caraion şi Ştefan Augustin Doinaş, două dintre figurile tragice ale culturii româneşti postbelice, şi i-au scos la lumină ca turnători infami ai bravei noastre securităţi. Şi ca absurdul să fie deplin, cel „vătămat” de cei doi „delatori” nu este altul decât trubadurul asurzitor al ceauşismului şi securismului ceauşist. Cel care a contribuit mai mult ca oricine la legitimarea demagogică a celei mai monstruoase dictaturi a istoriei moderne trece acum drept „victimă” a acelei dictaturi. Prin trecutul său de şef încoronat al propagandei comuniste, el este direct răspunzător de teroarea şi organele terorii pe care comunismul său cel iubit de ieri şi de azi le-a adus în lume. Dar în loc să le ceară public scuze celor aruncaţi în malaxorul maşinăriei de sfărâmat destine, el se plânge public de ei, acuzându-i pe aceşti sclavi ai securităţii de a fi făcut exact ceea ce securitatea lui i-a obligat să facă. Creatorul infernului se indignează că a fost el însuşi atins de urletele şi sudoarea celor aruncaţi în infern. Dar, generos cum este, el îi iartă. Ceea ce-i va creşte şi mai mult marea cotă de simpatie în rândurile poporului român.