Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica de artă:
Acesta este trupul meu de Petre Tănăsoaica

Într-o vară, nu cu mulţi ani în urmă, italienii au organizat, în Palatul fostei Ambasade a Veneţiei de la Roma, o expoziţie dedicată lui Leonardo da Vinci. Tema expoziţiei era legată de caietele marelui artist, din care au fost extrase schiţele unor proiecte imaginate de acesta şi niciodată puse în practică.
Mai mult decât atât, unele dintre instalaţiile imaginate de el erau transpuse fizic în modelaje de lemn; în fapt, expoziţia era o strălucită butaforie a acelor lucruri, care au traversat de la Leonardo încoace, în epoca modernă, Istoria Artei şi a Ştiinţei, ajungând, unele dintre ele, să fie pur şi simplu puse în practică, să se obiectiveze în tehnologii, cum sunt aparatele de zbor, fiind azi, iată, de domeniul comun. Un exemplu ar putea fi şi o instalaţie complicată de realizare a unei statui ecvestre la Milano, a lui Ludovico Sforza. Ducele de Milano îl luase pe artist sub protecţia sa şi, din această postură, îi comandase lui Leonardo acea lucrare de dimensiuni neimaginate până atunci, care ar fi trebuit să dea măsura puterii şi grandorii sale. Istoria este cunoscută, Ludovico Sforza se afla într-o duşmănie şi conflict deschis, pe viaţa şi pe moarte, cu Papa Alexandru al VI-lea, infamul Borgia şi tatăl lui Cesare Borgia! Rivalitatea lor se derula pe multiple planuri, care îi antrenau şi pe artişti în dispute ce vor marca definitiv evoluţia artei din acele vremuri. Statuia lui Ludovico Sforza nu s-a făcut niciodată. A existat o copie în lut, pe care soldaţii lui Louis al XII-lea, Regele Franţei, au folosit-o ca ţintă de amuzament în 1499, în al doilea război franco-italian. Se mai spune, de asemenea că, după alungarea de pe tronul Ducatului Milano a lui Ludovico Sforza, bronzul în care ar fi trebuit să-i fie turnată statuia ecvestră a ajuns în topitorii, pentru fabricarea unor tunuri masive de luptă. Să ne întoarcem, însă, la proiectul lui Leonardo da Vinci. Schiţele concep în detaliu toate etapele prin care lucrarea sa trebuia să treacă. Fiind atât de mare, întregul este segmentat, urmând ca fiecare piesă să fie, după turnare, montată în întreg. Cu toate acestea, pentru poziţionarea în piaţa publică era nevoie de o instalaţie uriaşă cu scripeţi şi asamblaje făcute după calcule de descărcare a tensiunilor ce se regăsesc într-un concept ingenios, ce amintesc de macaralele uriaşe din zilele noastre. Reconstituirea butaforică a schiţelor lui Leonardo spunea totul despre un concept ce ar fi trebuit să fie pus în practică, iată, în urmă cu mai mult de şase secole!
Am făcut această revizitare a conceptualizării unui proiect din Renaştere, provocat fiind de un eveniment de excepţie, de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, curatoriat de directorul acestuia, criticul şi istoricul de artă Călin Dan, care îl are ca protagonist pe artistul letonian, Deimantas Narkevicius, care pune în discuţie câteva ipostaze decupate din trecutul apropiat al dictaturilor comuniste din Est. Adunate sub genericul Dulapul şi muzica, ele distribuie, prin reconstituire, tocmai acele condiţii care afectează profund condiţia umană, falsificându-i discursul şi libertatea. Aşadar, unul dintre filme îl arată în atelier pe artist, lucrând la un bust imens al lui Marx. Fetişizarea publică a unui ideolog al totalitarismului nu poate să anuleze un hohot imens de râs, pentru că – nu-i aşa? – nu poţi să scoţi mulţimile să ovaţioneze o furnică. Toate fazele prin care trece laborioasa muncă de readucere la viaţă a monstrului de bronz se repetă aproape în detaliu după reţeta lui… Leonardo! Există, cel puţin în acest moment, o obsesie a lui Călin Dan, care se concretizează şi în programul său managerial, de repunere în discuţie a oribilei convertiri la care a fost supusă arta sub regimurile totalitare din Est. De altfel, programul său nu depăşeşte cu o centimă demersul său critic şi artistic de până acum, dacă rememorăm participările sale la Grupul subREAL, dar şi parcursul managerial de la Revista Arta, pe care a condu-o o vreme, după 1990.
La un alt etaj al muzeului se află expoziţia dedicată aniversării Universităţii de Artă din Bucureşti, care aduce în faţa consumatorului de artă pasajul românesc de la 1950 încoace. Despre asta, însă, vom scrie cu altă ocazie. Am putea spune chiar că extinderea aceasta a exemplificărilor cu ce s-a întâmplat în zonele limitrofe României, în perioada despre care scriem aici, este un argument că artistul contemporan nu rămâne în afara jocului ideologic, iar recitirea experienţelor sale devine obligatorie pentru aşezarea corectă în istorie.
Deşi ni s-a părut uşor sumară, expoziţia curatoriată de Sandra Demetrescu, în colaborare cu Misela Blanusa – o altă expoziţie cu artişti din afara ţării – repune în discuţie subiecte pe care le-am mai întâlnit aici şi altădată, cum ar fi întâmplările tragice din fosta Iugoslavie. Aşadar, sub genericul Noi începuturi, sunt expuse achiziţii recente ale Muzeului de Artă Contemporană din Belgrad. Expoziţia se deschide cu un labirint de fotografii, fixate pe plăci de aluminiu ce fragmentează realităţi cotidiene, unele oripilante, din confruntările etnice ale vecinilor noştri şi ale vieţii de după. Două panouri uriaşe, intitulate Cerul şi pământul, tensionează ipostaze de care am luat cunoştinţă nu demult de la buletinele de ştiri: un cimitir de cruci, vase de lut, flori risipite şi un cer imens în care se pierde o pasăre aurie, atât de insignifiantă încât ochiul grăbit ar putea să nu o sesizeze. Sunt apoi două ferestre deschise spre lumea prezentă. O privire într-o oglindă recuperează o încăpere austeră, cu un bărbat care lucrează la birou şi unul privind pe fereastra obturată de un bloc cenuşiu. Rama oglinzii, ce pare aici un hublou de vapor, încorporează un loc comun, care devine ipostaza unui moment ce nu aşteaptă întrebări. O altă imagine, lucrată cu o ştiinţă a simbolizării ieşită din comun, vine dintr-o baie publică sau poate dintr-un ambulatoriu de spital, unde, pe o targă, un personaj înfăşurat în pânze albe se pregăteşte să vorbească la telefonul mobil. Reflexia sa în luciul unui bazin de apă îl scoate din obişnuit şi simţi nevoia să încarci simbolic imaginea peste care se aşază secvenţele memoriei culturale cu mumii egiptene, pregătite să intre în laboratoarele cercetării contemporane. Prezumţia de ipostaziere a unei întâmplări pur şi simplu se sfărâmă sub presiunea, într-un fel compensatoare, a memoriei culturale şi se reciteşte ca un act artistic în sine. O femeie în rochie neagră atârnă în ştreang, din plafon, închizând acest pasaj sub titlul Acesta este trupul meu. Căruia nu-i mai pot dărui decât libertatea de a muri, ar fi răspunsul sugerat. Desigur, întregul conţinut al Muzeului de Artă Contemporană trebuie văzut. Nu ne-am oprit aici decât asupra unor pasaje, am făcut doar câteva introuri în discursurile ample propuse pe cele patru paliere, selectiv cumva, deci subiectiv, pentru că, în sine, fiecare dintre acestea trebuie parcurse cu răbdare. Am plecat, totuşi, cu o anume insatisfacţie, pentru că, aşa cum nu se întâmplă în nici un muzeu din lume, aici nu există măcar o cartolină, un semn pe care poţi să-l iei şi asupra căruia să revii, să meditezi. Textul trecător, cu explicaţii despre ceea ce se întâmplă în expoziţie, e la fel de trecător ca şi trecerea ta prin culoarele muzeului. Numele se şterg, privirea trădează, fugind după alt pasaj, după altă încercare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara