Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea


"Ploaia îmi spală părul de flegme,/ ploaia îmi scoate carnea de inimă dintre dinţi,/ ploaia mă curăţă de bucăţile de ochi de sub unghii,/ ploaia îmi spală genunchii de sperma ce-a-nceput să pută/ şi-mi înmoaie sângele uscat între degetele de la picioare"... Biata ploaie! Dar încântat de sine, autorul versurilor se înfăţişează într-un autoportret cu mult mai larg decât apare în citat, un autoportret frenetic fioros-scabros. Ploaia îl spală iluzoriu, textul însă, rămâne veşnic de necurăţit, ca şi sufletul care le-a secretat. Acoperit de mizerii, obsedat de sfârtecări şi spintecări, de jocuri erotice terifiante în variante fără saţ, în cadrul stabil instalat al indiferenţei generale, autorul crede probabil că numai prin şocare în exces îşi va atrage o tristă glorie şi va aduna în juru-i o gaşcă de admiratori ciudaţi ca şi el. Rămâne să afle, la un moment dat, concluziile ce se impun după o psihanalizare riguroasă a textelor. Ideea că ceva nu este în regulă poate că l-ar tulbura. După lectură, m-am gândit, printre altele, cu oroarea candorii, desigur, la două lucruri. M-am gândit la reacţia de bun simţ a bunicilor poetului, dacă acesta le-ar citi şi lor versurile, într-o cuminte seară, în casa lor cu icoane pe peretele de răsărit. Şi m-am mai gândit, nu ştiu de ce, ciudat lucru, la misterios laboratorul naturii, în care, prin metamorfozare, se obţine dintr-un mic şi vulnerabil şi, la urma urmei, cinstit vierme, un înfricoşător fluture cap-de-mort cu imensele lui aripi pictate, făcute nu pentru zbor ci pentru ascunderea unei nesfârşite groaze, în stare de orice, ca să păcălească inamicii gata să-l înghită. De ce m-am ambalat într-atât, totuşi? Pentru că am dorit să-i pun la inimă autorului un detaliu, important după umila mea părere. Ar fi de subliniat în primul rând o energie imensă şi la vedere, pe care şi-o consumă în deşert. Apoi o poftă de mărturisire prost canalizată în schimb. Spaima de singurătate care îl mână pe individul vulnerabil la acte disproporţionate de cruzime, la energii executorii pe care le converteşte în texte ce nu-l reprezintă defel. Cum să nu-i acorzi atenţie şi chiar tandreţe unui ins zbuciumat dar bogat în posibilităţi şi care lasă să-i scape într-un final de poem aceste cuvinte cu adresă uşor sesizabilă: "Prieten drag, am crescut în jurul copilului care am fost, ca un fruct ce acoperă cu pulpa lui zemoasă sâmburele viu... Mă-nţelegi? Am nevoie să scriu acest poem, să-l declam prin pieţe pustii... Dar cum aş mai fi atunci postmodern?" Vin şi spun, este chiar atât de important să fii cu orice preţ postmodern? Poemul din care voi cita cu speranţă câteva versuri, se numeşte Eu şi nopţile: "...mă ustură ochii de fumul vetrei dintâi/ strecurat în basmaua bunicii/ vârâtă sub căpătâi/ gesturile lor mi se imprimă acum/ în pielea degetelor şi simt/ în crăpăturile tălpilor/ pietrele calde din drum.../ Nopţile aş mânca iarbă din poartă/ şi de sub salcâmii în rod/ aş mesteca saliva cu viespile din pod/ parcă aud spurcându-mă de departe un cuc/ şi-aş vrea să-mi pun gura pe-un nuc/ să-mi înfig dinţii în el/ şi să muşc din scoarţa lui/ ca dintr-o bucată de anafură/ bine coaptă"... Fondul real, fondul bun al poetului, energia adevăratei lui fiinţe, bogăţia talentului, disponibilitatea, calităţile lui omeneşti, buna lui cuviinţă, de ce toate acestea să fie ţinute sub obroc, sufocate de dragul unei păcăleli la modă? Nu ştiu ce va face poetul, ce comori negre îşi va aduna în timp până să priceapă că faţă de sufletul său creator are obligaţii, ca şi faţă de memoria ca o pâine sfinţită, de care îi este dor. (Liviu Victor, Bucureşti)