Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea


Nu-mi luaţi, vă rog, în nume de rău faptul că nu sunt entuziasmată de intenţia de a-mi trimite săptămânal din manuscrisele cu poezii pe care le-aţi stocat de ani de zile. Temperaţi-vă acest impuls şi între timp îmbunătăţiţi-vă caligrafia şi ortografia. Nu este deloc amuzant să deduc şi să aproximez la nesfârşit ce aţi vrut să spuneţi. Semnele diacritice le puneţi pe sponci şi eronat. L-ul dvs. apare constant ca un C, C-ul ca un G, iar D-ul ca un P. Şi până să ajung cu bine la capătul versului, trece destulă apă pe Bega şi pe Dâmboviţa, lacrima se citeşte cacrima, iar Euridice apare ca Euripice. Transcriu cu fidelitate ceea ce văd pe pagină sub titlul Ars Poetica: „Pacă cîngâ mine,/ Pacă cîngâ noi/ Nu există un înger/ Pe umpe acel cîntec trist/ Pesprins ca un abur/ Pe pe buzele cui Orfeu/ La mormîntul cui Euripice”. Declaraţi convins că harul poeziei îl aveţi de mic copil, şi că numai din motive de destin nu l-aţi etalat până acum. Mai mult ca sigur că nimic nu v-ar clinti din convingerea că ceea ce scrieţi e de calitate. Mă încumet totuşi să vă rog să vă priviţi cu obiectivitate opera, să fiţi mai circumspect în aprecieri, şi să nu mai daţi vina nici pe destin şi nici pe Dumnezeu că versurile nu vă sunt deocamdată publicabile. (Vasile Puşcaşu, Tărâţa-Pârjol, Bacău.) * Eu, dacă ar fi după mine, dar bineînţeles că nu e, n-aş intitula poemul nici Plânset, nici Bocet, nici Jeluire/Jelanie, pentru că nu despre aşa ceva înţeleg că e vorba, ci despre cal alb, despre grifon şi despre delfin, puşi în situaţia de a bea ca pe apă nişte lacrimi şi nişte valuri, lacrimi mai preţioase ca pietrele preţioase şi valuri mai misterioase ca roua din ochii zânelor de mărgean, de rubine şi de smaragd. Şi iarăşi, dacă ar fi după mine, aş încheia poemul cu patru versuri mai devreme. Ba chiar l-aş elimina din context pe bătrânul ale cărui preferinţe sunt oricum discutabile, pentru că rima aceasta facilă zânele/cadânele n-ar fi meritat sacrificii. Ceva, poate sufletului dvs. şoticar şi copilăros strecurat printre rânduri, poate surâsul înlăcrimat ce încălzeşte câte un vers, câte-o strofă, sau poate sinceritatea firescă, naturală cu care puneţi în scenă şi faceţi credibil imposibilul, să mă fi convins că lucrurile pot lua la un moment dat în scrisul dvs. o întorsătură minunată, toate acestea mă fac acum să risc şi să transcriu aici un poem cuceritor de banal. Îl reproduc şi mă îndepărtez, îl uit chiar, îl las la voia întâmplării, proclamându-l aiuritor de nevinovat, şi dacă nu aveţi nimic împotrivă, debut. Debut de probă deci, cu poemul Stau: „Stau cu o jumătate din mine afară din pat/ Cu o mână întinsă spre pământul crăpat/ Şi cu o jumătate din mine în pat/ Cu o mână sub pernă, culcat./ Stau cu o jumătate din mine/ Afară din casă, privind ploaia,/ Şi cu jumătate din mine/ Sub pat, în întuneric,/ tresărind la fiecare tunet./ Stau cu jumătate din mine/ Pe scara pustie şi strig/ Pe când cealaltă jumătate/ Stă liniştită în curte şi/ Priveşte cum cineva strigă/ pe strada pustie”. (Victor Flueraş, Arad) * Cu stângăcii şi o oarecare rigiditate în comunicare, poemul Războiul mi se pare cam lung şi scris la rece, cu doar două-trei momente impresionante: Fetiţa gătindu-i păpuşii, o mâncare din gloanţe rătăcite, soldaţii luptând absurd într-un război multiplicat, şi gustul mucegaiului pe pâine, pe care foamea-l face bun. În alt poem nişte copii sapă adăposturi în sare, veseli în mizeria lor. Despre Balada scheletului romantic – poemul nu se ridică la promisiunile titlului. Cam prea „îndrăzneţ” şi fără bază, necultivat şi după ureche Doamne, te-ai înspăimântat! Uneori dispoziţia spre macabru oboseşte şi sperie. (Valentin Derevlean, Cluj-Napoca)